27.808 afișări

Sindromul Miron Cozma – „dacă mă arestați, dau o lovitură de stat!”

Moise Guran

A fost o glumă? Poate fi considerată glumă declarația publică a unui lider politic, care întreabă o mulțime de mai multe mii de oameni (probabil peste zece mii) dacă îl vor scoate din pușcărie, în caz că e condamnat? Ei bine, o glumă, și încă una foarte proastă, ar fi ca noi toți să fi uitat tentativa de lovitură de stat din ianuarie-februarie 1999, iar similitudinile sunt înfiorătoare. Bine, au trecut 20 de ani, poate mulți erați prea tineri atunci și nu vă mai amintiți, poate alții nu vă mai amintiți tocmai pentru că nu mai sunteți foarte tineri. Țara noastră a fost în pragul unui război civil, sau poate că pragul războiului civil chiar a fost trecut, de vreme ce s-au desfășurat operațiuni militare în toată regula, iar Armata Română a fost desfășurată pentru intervenție. Și toate astea pentru că un om, un singur om, era în pragul unei condamnări penale.

În decembrie 1998 Înalta Curte era pe punctul de a-l condamna la închisoare pe Miron Cozma, liderul minerilor din Valea Jiului, pentru mineriada din 1991. Dar judecătorii se codeau. Procesul trenase mult prea mult timp, căci Cozma fusese pivotul unei lovituri de stat în urma căreia fostul președinte Ion Iliescu scăpase de fostul primministru Petre Roman. Cozma adusese și atunci o armată de mii de mineri până la București, asediase Palatul Victoria, după ce caftise zdravăn jandarmii, rupsese cu o basculantă grilajul metalic al clădirii guvernului și îl atacase cu sticle incendiare. A intrat apoi cu minerii în Parlament unde a forțat demiterea guvernului. Cam astea erau faptele din 1991, încadrate pueril de Justiție ca fiind “o tulburare a liniștii publice”, iar la șapte ani distanță judecătorilor Înaltei Curți încă le era teamă să-l condamne pe Cozma. Asta poate pentru că și judecătorii respectivi erau fie niște comuniști ofiliți, fie pentru că erau niște pesediști piloși (da, în vremurile alea judecătorii Înaltei Curți erau numiți fără concurs; mi-e și frică să întreb dacă sau câți dintre judecătorii actualei ÎCCJ au fost numiți așa, atunci) cert e faptul că o sentință finală și serioasă fusese mult tergiversată.

Pe de altă parte, în decembrie 1998 România era în crucea unei crize economice și sociale fără precedent, era foamete, șomaj record, corupție cât cuprinde, un președinte (Emil Constantinescu) depășit de situație și un guvern (Vasile) acoperit de ridicolul unor reforme complet eșuate. Pentru Cozma a fost ușor să direcționeze această revoltă în favoarea lui personală, deși îmi amintesc destul de clar că și atunci erau comentatori (eu eram reporter) care spuneau că nu de închiderea minelor îl doare pe el, cât de iminența unei sentințe mai serioase pentru faptele din 1991.

Da, Cozma amenința autoritatea centrală, la fel cum și Dragnea o face acum, prin această “glumă” făcută în fața tristei armate strânse de PSD la Craiova. Cum l-ar putea elibera acești oameni amărâți, adunați de prin satele Olteniei de primarii lui Dragnea? Evident că nici nu poate fi vorba de așa ceva. Aceștia nu sunt mineri. Nu va sări nimeni să dea o lovitură de stat pentru el, dar omul are această suferință – sindromul Miron Cozma. Aflat în fața unei iminente condamnări, simte nevoia unor mulțimi care să-l apere. La fel a făcut și în iunie 2018, când, înainte de sentința finală în dosarul Bombonica a convocat marele miting de la București. O demonstrație de forță evidentă și un bluff la fel de evident. Cu legătură sau nu cu marele miting, judecătorii Înaltei Curți au amânat totuși sentința vreo două săptămâni atunci. Apoi i-au dat trei ani și jumătate.

I-am zis sindromul Miron Cozma, dar puteam să-i zic Narcos/Escobar sau Bonnie&Clyde. E vorba tot de infractori cu pretenții de popularitate într-o comunitate săracă sau furioasă. În cazul Bonnie si Clyde popularitatea era reală, căci aceștia jefuiau bănci, iar americanii erau furioși pe bănci (Marea Depresie lăsase pe drumuri mii de oameni). Ceilalți și-au plătit popularitatea sub o formă sau alta, cel mai des cu bani, la fel cum face și Dragnea, ruinând statul român. În 1998 Miron Cozma încă era popular printre minerii lui, dar pentru toți ceilalți români el devenise după 1991 un mafiot local cu protecție centrală, inspirând mai degrabă frică și la Petroșani, și la București, dar chiar și la Curtea Supremă. După mineriada din ianuarie 1999, judecătorii s-au speriat altfel – l-au condamnat rapid la 18 ani de închisoare, pentru mineriada din 1991, reîncadrând faptele de la „tulburarea liniștii publice” la „subminarea puterii de stat”. Diferența e ca de la pistol cu apă la rachetă nucleară. Onoratele instanțe descoperiseră în doar câteva zile o lovitură de stat ce stătuse nepedepsită șapte ani. Cozma a pornit o nouă mineriadă imediat după condamnare, dar n-au mai venit cu el spre București nici 10% dintre soldații cu care umilise autoritățile, cu doar câteva zile mai devreme. Mult mai mica sa armată a fost înfrântă, iar el capturat și aruncat după gratii. Prețul, mult mai mare, plătit totuși de națiune, a fost ascensiunea peremismului (extremism național-comunist, antieuropean, mimetic fascist chiar) soldată prin ricoșeu cu revenirea la puterea a lui Ion Iliescu, doi ani mai târziu. 

Nu știu dacă pe Cozma l-au studiat și niște psihologi, dar sigur că ar fi meritat efortul. La fel de sigur, nici Dragnea nu e miner, nici Cozma n-a ajuns la putere, ca Dragnea. Între timp cetățenii nu mai știu însă diferența dintre mineri și jandarmi, iar în rest sunt o grămadă de similitudini vizibile, plus alte câteva ce par coincidențe – interesul rusesc și peremismul, ca ideologie. Nu știm nici azi dacă mineriada din 1999 a avut în mod real suport străin (intell, strategie, comunicații), dacă colapsul autorităților (generali MAI, miniștri, persoane cheie în momente din astea) a fost determinat de incompetență, de corupție sau de trădare în favoarea unei puteri străine. La fel, azi nu poate nimeni (sau nu vrea) să demonstreze legătura dintre corupție și trădare, corupția fiind cea mai mare vulnerabilitate de securitate a României în toate timpurile. În gluma sa de la Craiova, Dragnea nu se referea la o evadare pe șest, așa cum au înțeles mulți. „Gluma” lui a fost despre o lovitură de stat, dacă va fi condamnat/arestat. Ha, ha, ce-am mai râs! Cine a râs (și, acum că avem facebook, vedem asta) e fie uituc, fie ignorant.