52.752 afișări

Uniunea Europeană a greșit cu România. Probabil acum regretă că nu a sancționat-o.

Moise Guran

Oh, da! O spun și ei… au greșit de o sută de ori, de la aderare și până azi, la nesancționare. Vă mai amintiți scrisoarea lui Juncker și Timmermans din ianuarie? Vă spuneam de atunci ce dezastru ar fi pentru România simpla activare a Articolului 7. Atunci Legile Justiției erau aprobate în parlament, acum sunt în vigoare. Fără să fi pronunțat “Articolul 7” Timmermans vorbește explicit de aducerea României în fața justiției europene. Ceea ce, deși mulți n-au înțeles, exact la asta se referă.

Dragnea însă a înțeles. Și a reacționat. Diferența între acum și atunci este că acum Dragnea este pregătit pentru această variantă, poate chiar și-o dorește. Dacă în ianuarie Comisia ar fi activat Articolul 7 România ar fi trecut probabil prin același deranj financiar prin care va trece și acum, căci noi nu suntem nici Polonia, nici Ungaria. Suntem o țară mult mai labilă din punct de vedere financiar, al echilibrelor macro. Dar atunci, în ianuarie, sub atacul fostului premier Mihai Tudose, probabil Dragnea s-ar fi prăbușit dacă în locul unei scrisori, Comisia Europeană ar fi trecut la o acțiune ceva mai fermă.

Venit în martie la București, înainte de congresul PSD, Timmermans, care este socialist, a încercat găsirea unei alternative la Dragnea în interiorul PSD. Dar era prea târziu pentru acel congres și poate prea devreme pentru oportunismul laș al pesediștilor. Alternativa a apărut abia la sfârșit de august, în persoana Gabrielei Firea și asta datorită unei greșeli strategice făcute de Dragnea – împingerea în postura de acar păun pentru 10 august al unui om apropiat de Firea. Amintiți-vă totuși că la CEx-ul de la Neptun Firea le-a vorbit pesediștilor despre un avertisment venit de la Corina Crețu privind ostilizarea Comisiei Europene.

Numai că din ianuarie și până acum nici Dragnea nu a stat cu mâinile în sân. În paralel cu procedura intrării în vigoare a legilor Justiției, a început căsăpirea acesteia – a eliminat-o pe Kovesi cu mâna lui Iohannis și a CCR și și-a pregătit subordonarea procurorilor. În același timp a construit o retorică anti-europeană, naționalist-extremistă, astfel încât o eventuală sancțiune venită de la UE să fie primită de români ca un act împotriva țării, nu împotriva hoților care au pus mâna pe țară. Inclusiv debitul de minciuni (enjdămii de români ascultați de SRI, mii de procurori cercetați de DNA) al europarlamentarilor PSD și ALDE din ședința de aseară arată o bună pregătire mediatică a momentului. De altfel toate televiziunile de știri de la noi au transmis în direct dezbaterea de la Strasbourg și, credeți-mă, observațiile de bun simț ale lui Timmermans au fost mult mai slab receptate în România decât “interpelările” nerușinate ale acelor parlamentari.

În toată această escaladare naționalistă, în care securiști mai vechi și mai noi fac declarații de independență sau vorbesc deschis de ieșirea din Uniune, rostul Referendumului acum devine din ce în ce mai clar. Numai orbii nu-l văd și eu nu o să mai insist asupra acestui aspect. Insist însă asupra unui lucru pe care nu-l văd nici cei care cred că înțeleg diversiunea referendumului – el nu închide o problemă (familia tradițională) ci abia deschide numeroase altele, extrem de utile în construcția naționalist-extremistă și antieuropeană a lui Liviu Dragnea.

Acum miza nu mai este plecarea grupării lui Dragnea de la guvernare, cum era în ianuarie, ci deraparea României, ostilizarea fățișă față de Uniune, în contextul unei președinții complicate ce ar trebui să tranșeze și modul de decizie în interiorul UE (Europa cu mai multe viteze nu înseamnă decât ca estul să nu mai poată ține pe loc vestul) dar și spinoasa problemă a “migrației”, cea care a și augmentat naționalismul est-european. Cel mai probabil aceasta va fi și următoarea temă falsă impusă de Dragnea opiniei publice din România, după referendumul pentru familie și indiferent de rezultatul acestuia.

Vă mai amintiți, valul de migrație a fost pornit de avioanele rusești din Siria (inclusiv prin bombele chimice ale lui Assad) condus apoi util de prietenii lui Putin prin Grecia, Serbia și Ungaria, dar a făcut valuri mari (și va mai face) inclusiv într-o țară puțin atinsă de fenomen, precum România. Sau credeați că prieteniile israeliene ale lui Liviu Dragnea sunt coincidențe? Am scris aici despre interesele și legăturile străvezii cu Rusia.

Acum, vă imaginați că Guvernul Dăncilă (aka Dragnea) ar putea conduce consiliile UE în timpul acestor dezbateri din interiorul Uniunii? Ar putea? Ar putea, dar în acest caz, rezultatul nu va fi în niciun caz cel scontat de Franța și Germania. Ceea ce ne duce în mod inevitabil la greșeala Comisiei Europene ce a mizat prea mult pe Iohannis.

Acesta este motivul pentru care UE nu a acționat mai hotărât în cazul României – Klaus Iohannis. Bineînțeles că președintele s-a opus activării Articolului 7, ce președinte ar face altfel? Însă acum înțeleg și cei de la Comisie că asta n-a împiedicat alunecarea României într-un extremism foarte util Rusiei, iar negocierile din timpul președinției deținute de România vor fi direcționate din altă parte. Iar Iohannis nu va putea face mare lucru, că așa e Iohannis. Iar dacă ar putea face, Dragnea ar putea doborî imediat guvernul, lăsând președinția consiliilor UE în aer.

Nu-mi dau seama cât de aproape sau cât de departe suntem de activarea Articolului 7. Pe finalul acestui lung articol ce ar fi trebuit să vă ajute să înțelegeți mai exact mizele acestui război ce depășesc cu mult interesul lui Dragnea și al câtorva penali de a scăpa de pușcărie, vreau să vă amintesc un lucru important – deși nu duce automat nici la suspendarea dreptului de vot în UE, nici la suspendarera fondurilor europene, simpla activare a Articolului 7 ar bulversa piețele financiare. Ar duce probabil imediat la o creștere a cursului și a dobânzilor. Pentru că și investitorii știu ceea ce și noi știm – România nu mai este azi o țară europeană. Fără justiție independentă, dezinteresată pur și simplu de fondurile europene (care nu se pot fura la fel ca banii de la buget), cu o politică externă mai degrabă ostilă UE decât integrată cu a acesteia, condusă de un penal condamnat care mai devine și extremist (urmând și modelul dar și retorica lui Erdogan) România este pentru UE un pericol la fel de mare ca Polonia și Ungaria, dar fără a avea nici gradul de integrare, nici importanța acestor țări.

Doar perspectiva unei președinții într-un moment critic a făcut până acum ca România să nu fie sacrificată, pedepsită crunt și atârnată exemplar de poarta oricui ar mai încerca să facă astfel de jocuri. Nu numai că ratăm o șansă istorică, dar după ce că ne faultăm singuri, mai scuipăm și arbitrul. Cinste nouă! Epic fail! Cine s-ar fi așteptat la asta în an centenar?