40.000 afișări

Să înțelegem corect criza ce a trecut și mai ales pe cea care s-ar putea să mai urmeze

 

Moise Guran

În decembrie, după alegeri, Liviu Dragnea era ca Baiazid. Îmbătat de succes, semeț, narcisist, cine calul lui să-l mai împiedice să-și pască boii în pridvorul de la Victoria sau de la Cotroceni? Serile, mai ales, trebuie că erau superbe… pupat ca Iisus pe la televizor, uneori, alteori probabil, înainte de culcare, zâmbindu-și mustăcios în oglindă ca un Bel Ami în pijamale vărgate (la mișto, desigur). De plictiseală l-o fi sunând din când în când pe Vâlcov, ca să-i citească pe speaker din programul de guvernare. Râdeau amândoi, iar apoi El adormea zâmbind. Doar agitația provocată de legea care-i interzicea să fie premier îl amuza mai tare decât programul de guvernare. Asta pentru că esența planului său era să NU devină premier.

M-am abținut cu greu să nu comentez pseudo-criza guvernamentală prin care am trecut. Pseudo, pentru că nu e atât o criză a țării, cât e o criză a lui Liviu Dragnea. Din decembrie, acesta tot pierde teren, iar săptămâna trecută chiar devenise atât de vulnerabil, încât numai stângăcia de politician amator a lui Grindeanu l-a salvat. A fost un moment în care fostul său prieten de știucă l-a avut în cârlig, Liviu mușcase ca un oblete, dar Sorin n-a știut să înțepe, cum zic pescarii. Ceea ce nu înseamnă totuși nimic, căci Liviu Dragnea este pe punctul să facă a treia greșeală capitală. Iar undița nu mai e la toloflețul de Grindeanu. Le luăm pe rând și vă explic.

Prima greșeală majoră a lui Baiazid a fost să atace frontal. Prin interpuși, dar frontal. Nu acum, atunci în ianuarie. Avea (sau credea că are) asupra lui presiunea procesului de abuz în serviciu, aflat atunci în procedura Camerei preliminare. O dezincriminare rapidă ar fi oprit procesul înainte de a începe (pe fond). Așa că Liviu Dragnea a setat totul pentru Ordonanța 13 – un premier obedient (care probabil că nu știa foarte exact planul), un hitman pe post de ministru de Justiție, care știa planul și care avea să-l determine pe Grindeanu să dea ordonanța și, desigur, Baiazid mai setase și multă propagandă anti-DNA (plus bubuli, conspirații, securiști, etc) în spațiul public, menită să anestezieze orice formă de opoziție. Un adevărat blitzkrieg.

Ce era greșit în acest plan? Însăși opțiunea unei victorii rapide. Dragnea avea și varianta în care Parlamentul putea să facă fix același lucru, ajutat eventual de niște decizii (de obligatorie interpretare, ha! ha! citiți articolul de ieri) de la Curtea Constituțională. Liviu avea așadar și varianta unui război pozițional (pe care a cultivat-o totuși în paralel) în care și-ar fi cucerit dezincriminarea pas cu pas, fără să-și pună în cap 600 de mii de oameni.

Dar și-a supraestimat popularitatea, a riscat și a pierdut. Sau, mai bine zis, n-a câștigat căci, uite! nici până azi nu a reușit să-și oprească procesul, care se apropie de final, în primă instanță. Ceea ce pune o și mai mare presiune pe Baiazid, care se pregătește acum să comită a treia greșeală…

A treia? Stai, stai! Păi și a doua? Revin imediat la a doua, dar a treia e mai ușor de înțeles după prima… E din același registru.

A treia greșeală a lui Liviu Dragnea seamănă cu prima, încă nu a comis-o, dar a pregătit-o. Să sperăm că nu va mai apuca să o comită. O să plec de la premisa că tensiunile dintre Dragnea și Grindeanu au pornit de la legiferarea pragului la Abuzul în serviciu prin ordonanță de urgență. Grindeanu a declarat public că nu va face o astfel de ordonanță, iar apoi, ce întâmplare!, Vâlcov a descoperit ce neperformant e Grindeanu.

Acum, probabil, Liviu își caută un premier care să-i dea pragul ăla odată, să intre în vigoare fie și pentru o noapte, ca să poată dormi și el liniștit restul nopților. De ce nu face pragul în Parlament? Păi când? Că vine vacanța. Până se întorc parlamentarii, s-ar putea ca domnul Dragnea să aibă deja o primă condamnare. Ceea ce n-ar fi o problemă pentru el, de fapt poate scăpa de condamnare și dacă e definitivă, chiar și cu un prag modificat ulterior condamnării (legea penală mai favorabilă se aplică și condamnărilor definitive). Dar el nu vrea asta. Pentru că se teme. Pentru că în cazul în care survine o condamnare, fie și în primă instanță, nu va mai putea spune că nu e despre el pragul ăla. Pentru că știe ce învolburare va fi în stradă și chiar în propriul său partid într-o astfel de situație.

Baiazid nu vrea doar să scape. El vrea să păstreze și puterea. Așa că, iată-l acum, în aceeași situație în care se afla în ianuarie, doar că mult mai slăbit (din toate punctele de vedere, revin mai târziu asupra acestui aspect), îndreptându-se către aceeași greșeală tactică – un blitzkrieg prin ordonanță, când victoria pozițională ar fi mai sigură.

A doua greșeală a lui Liviu Dragnea a fost înțelegerea cu UDMR. Votul final de la moțiunea de cenzură a arătat că Ponta-Grindeanu-Constantin (au fost trei din start, dar nu intrăm acum în detalii) începuseră să contabilizeze totuși, bucată cu bucată, parlamentari din Coaliție. Un animal de pradă precum Dragnea simte astfel de pericole. Așa că a căutat alternative. Una era cu UDMR. Sunt zvonuri că Tăriceanu l-ar fi împins în direcția respectivă, dar adevărata problemă a lui Baiazid este că el nu știa suficiente lucruri despre Tratatul de bază dintre România și Ungaria (caută Anexa 1, punctul 3, Liviule, cel despre interpretarea Recomandării 1201), dar ca orice vătaf cu mai mult de 100 de hectare, el crede că dacă nu-și mai vede cu ochii limitele moșiei, poate trage concluzia că moșia sa e nesfârșită. Și că, deci, poate tranzacționa orice. 

În preziua moțiunii părea că Dragnea a vândut România pentru afurisitul de prag, iar în orele ce au urmat, în societate s-au tensionat numeroase resorturi de apărare. Acela a fost momentul în care Grindeanu l-a avut în undiță, dar n-a știut cum să-i dea lovitura fatală.

Să-l lăsăm pentru moment pe Dragnea și să ne aplecăm cale de câteva rânduri asupra lui Sorin Grindeanu. Nu putem presupune că acesta nu știa în ianuarie în ce se bagă, dar este totuși mai plauzibil să credem că fie nu s-a așteptat (și deci nu a înțeles importanța problemei) la o reacție atât de vehementă a societății, fie a crezut pur și simplu că Dragnea își va rezolva problemele în Parlament. Poate a fost doar amețit de măreția funcției ce i s-a propus, a intrării intempestive în politica mare… nu mai contează. Transformarea lui Grindeanu s-a produs nu acum, când Dragnea a vrut să-l dea la o parte, s-a produs în acele zile de foc din februarie, când masiva ieșire în stradă a convins Marile Puteri ale Lumii să sară în apărarea României. Domnului Grindeanu i s-au explicat atunci riscurile legate de democrație, în acest context complex, cu rușii alimentând aproape pe față golani politici ca Dragnea, Orban, Farage, Le Pen și alții. Așa amator cum era, Grindeanu a înțeles atunci faptul că joacă soarta României. Și a dat Ordonanța 14. Deși îl suspectez că a intrat într-un joc dublu cu Ponta și Daniel Constantin imediat după aceea, Grindeanu a ales totuși acum, în vară, să lupte împotriva lui Dragnea pentru România, iar nu pentru Ponta și Constantin. Practic, el s-a aflat în fața aceluiași tip de opțiune pe care a avut-o și Dragnea când cu UDMR-ul. Grindeanu a făcut alegerea corectă.

Când, la declanșarea crizei, a început să îl atace pe Dragnea, dar fără a da în vileag ce s-a întâmplat la Ordonanța 13, l-am suspectat pe Grindeanu de inteligență. Am presupus că nu trage toate gloanțele odată, ci își construiește tactic un atac decisiv. Și, într-adevăr, în discursul de vineri, înainte de moțiune, a intrat retoric mai mult în fondul problemei (a declarat de exemplu că Dragnea se agață de putere ca să-și rezolve problemele din trecut). Acest crescendo putea și trebuia să culmineze cu discursul din Parlament, în chiar ziua Moțiunii de cenzură, mai ales că Dragnea o mușcase rău cu UDMR-ul. Chiar dacă înțelegerea picase, iar Baiazid se retrăsese rapid, Grindeanu ar fi trebuit să abandoneze speech-ul de băiat de partid victimă a unui pd-ist, să îl expună pe Dragnea în toată micimea trădării de țară pe care fusese pe punctul să o facă pentru a se salva, să facă apel cel puțin la parlamentarii PSD din Ardeal, dacă nu la toată România.

Din păcate, Grindeanu n-a știut să plece pe contraatac, iar Dragnea s-a salvat la șapte voturi, dintre care 13 de la minorități (baron, baron, Livache, dar uite că a avut și al treilea as în mânecă! ălora ce le-o fi promis?).

Închidem paranteza despre Grindeanu și revenim în zilele noastre. Baiazid cel de azi nu mai seamănă cu cel din ianuarie, nu-i așa? Nu-și mai zâmbește seara în oglindă, Timur Lenk (condamnarea) e la un termen sau două distanță, iar pijamalele vărgate îi dau fiori. L-a învins greu pe Grindeanu, iar acum va merge la Cotroceni, sperând să-l păcălească pe Iohannis cu un premier care să dea rapid o nouă ordonanță cu un prag pentru abuzul în serviciu.

Atâta doar că Iohannis nu e Grindeanu.

Deschid o nouă paranteză, pentru a mărturisi spășit că deși n-am fost niciodată un mare fan al Președintelui Iohannis, deși sunt inventatorul sintagmelor Ficusul de la Cotroceni și Carol al III-lea ( 😀 ), trebuie să-i recunosc Președintelui meritele de dată relativ recentă. (Citiți mâine, pe acest site, o analiză a Ancăi Grădinaru, ce l-a însoțit pe Iohannis în periplul european). Nu mă refer aici doar la rolul proactiv pe care și l-a asumat în timpul crizei generate de Ordonanța 13, ci mai ales la succesele de politică externă. Fac această precizare pentru că este în context. Noi românii avem un puternic complex de inferioritate față de alte nații, ocaziile în care ne simțim mândri sunt cam rare, iar Președintele chiar ne-a oferit câteva în ultima perioadă. Dacă percepția mea despre Iohannis s-a schimbat, este de presupus că percepția mai multora s-a schimbat. Asta îi dă un spor de autoritate și de legitimitate inclusiv în procedura desemnării viitorului premier. În altă ordine de idei, mă îndoiesc că cineva s-ar mai putea gândi la repetarea penibilelor demonstrații de la Cotroceni, din februarie, cu Floricica Dansatoarea strigându-i că nu e român sau că e trădător.

Așadar, mâine încep consultările pentru desemnarea unui nou premier. Cu Iohannis în vârf de popularitate, după o criză în care aparent nu s-a implicat deloc (Liviu Dragnea însuși a apreciat poziția echidistantă a Președintelui), cu o majoritate ce stă în voturile minorităților (UDMR sau altele decât cea maghiară), dar și cu un partid dominant în Parlament ce a încercat deja potcovirea Justiției, însă și trădarea pură și simplă a intereselor naționale prin temele aflate pe masa negocierilor cu UDMR.

Poate invoca Președintele aceste incidente pentru a se asigura că următorul premier nici nu-i va da pragul lui Dragnea prin ordonanță, nici nu va vinde interesul național pentru a obține majoritatea? Răspunsul mi se pare evident. Iohannis este în poziția de a pune condiții și chiar trebuie să le pună. Poate forța spre un guvern de uniune națională sau, mai departe, spre alegeri anticipate? Cred că, deocamdată, nici Președintele însuși nu are răspuns la aceste două întrebări. Sigur nu la a doua. Firesc ar fi să aprecieze aceste lucruri după consultări. În mod cert, acestea vor fi tensionate. Dragnea va vântura iarăși posibilitatea suspendării, dar, de data aceasta, suspendarea ar fi un bluf. Nu o mai poate face. Iar, dacă totuși ar strânge voturile necesare, vânzând cine mai știe ce, atunci să te ții… Națiunea e trează, e atentă, cum spunea chiar Iohannis atunci, în acele zile din februarie, în Parlament. Liviu Dragnea a trezit-o. Lupul încolțit a fost și s-ar putea să mai fie un catalizator al societății civile, mai puternic decât i-ar plăcea chiar societății respective să o recunoască.