Sunt aici, acasă… Hai să-i convingem să rămână!
Moise Guran
Pe 16 martie 2020 la Aeroportul Otopeni s-a prezentat un cetățean care tocmai se dăduse jos din cursa Madrid – București și care a informat autoritățile că el are coronavirus. A prezentat și un certificat în acest sens, deși semnele de boală erau evidente. Opinia publică din România l-a înjurat, l-a făcut în toate felurile, iar un antrenor român al unei echipe de fotbal din Turcia a declarat la televizor că el l-ar fi călcat în picioare. În avionul de Madrid mai călătoriseră, într-adevăr, peste 60 de cetățeni, care acum riscau să fie și ei bolnavi de COVID-19, din cauza… iresponsabilului emigrant repatriat. Cei mai atenți la detalii și-au pus totuși întrebarea – de ce a mai declarat că e bolnav, după ce reușise să ajungă în țară? De ce nu s-a dus acasă, la ai lui, cum au făcut sute de mii de români repatriați în ultima lună? Un singur lucru s-a comunicat – că deși fusese confirmat cu coronavirus, românul nu fusese internat într-un spital spaniol. La data respectivă Spania avea deja peste 10 mii de cazuri și aproape 500 de morți. Intrase adică în ceea ce autoritățile noastre au numit Scenariul IV, cel în care doar cazurile grave sunt tratate. La noi, primul deces avea să fie raportat abia o săptămână mai târziu, pe 22 martie. Atunci aveam doar vreo sută de cazuri, fiecare pacient era tratat cu atenție și de către media și de către autorități. Și cu ciorbă. Dar și cu atenție. Medicală.
Nu știu ce s-a întâmplat cu românul întors pe 16 martie din Spania, sper să fie bine și sănătos. Mi-a fost clar din prima că omul a recurs la un gest iresponsabil și condamnabil (i s-a întocmit și dosar penal) din cauza spaimei de moarte. Încă o dată, nu spun că gestul său este scuzabil în vreun fel. Dar explicabil este. În Spania nu îl băga nimeni în seamă, nu era un asimptomatic (în comunicatul oficial se spune că avea simptome evidente de boală, probabil avea febră și tușea), așa că omul și-a dat seama că va muri. A căutat o scăpare și, probabil pentru prima dată în viața lui, un român a considerat că ACASĂ înseamnă supraviețuirea.
Reacția opiniei publice din România a fost însă crâncenă. Și n-a fost doar la adresa acelui român din Spania. Sute de mii de români luaseră deja cu asalt granițele țării, fiecare considerând brusc că vor să fie ACASĂ. În ciuda recomandărilor autorităților, în ciuda stării de urgență și a impunerii carantinei, pandemia a produs un fenomen incredibil, greu de imaginat până acum – întoarcerea masivă a românilor în țară.
Sigur, nu s-au întors cei deja stabiliți în occident (câteva milioane) s-au întors cei pe care statistica îi denumește migrație temporară, oameni plecați la munci agricole, în construcții, în menaj și asistență socială (ceea ce italienii numesc badante, persoane care au grijă de bătrâni în special). Sunt oameni puțin calificați, dar sunt muncitori și, cel mai important, încă sunt legați de România prin familia, pe care o și întrețin în multe cazuri, și la care s-au grăbit să se întoarcă, să se refugieze din calea unui soi de sfârșit al lumii.
Cum am reacțonat noi, cei rămași aici? Păi mai întâi cu tot felul de bancuri despre întoarcerea lotului național de alba-neagra, apoi prin mediatizarea excesivă a cazului Țăndărei (după un soi de protest al romilor de la Filiași, mai puțin mediatizat), apoi prin tot felul de glume rasiste în care am extrapolat nepermis anatema de infracționalitate de la probabil câteva sute de cazuri de infractori (întorși și aceia desigur) la câteva mii de români muncitori, poate amărâți, dar muncitori, a căror spaimă de moarte era fie luată la mișto, fie condamnată pur și simplu cu dispreț.
De la cazul românului aterizat de la Madrid a trecut o lună.
Iar acum au apărut două mii de români înghesuiți pe aeroportul din Cluj, hotărâți să plece în Germania “la sparanghel”. Dă-i cu amenzi, comentarii, interpretări… Observați, sparanghel! Nu ceva important, de bază, e sparanghel, un soi de trufă-răsfăț pentru bogații occidentului… Sparanghel-disprețuitor, da! La fel de disprețuitor cum, în urmă cu 20 de ani, au plecat la căpșuni în Spania. Nu roșii, nu cartofi, nimic de bază nici atunci, doar căpșuni!
De ce sunt priviți acești români cu superioritate aristocratică de către opinia publică din România? De ce sunt luați la mișto, priviți cu condescendență, în cel mai bun caz, după ce, acum o lună, au fost primiți cu o lipsă completă de empatie, dacă nu chiar cu ostilitate? Răspunsul scurt este pentru că suntem proști. Răspunsul lung – pentru că suntem atât de proști, încât putem repeta fără să respirăm aceleași greșeli, la intervale regulate de timp, fără să înțelegem nimic din dramele pe care le trăim grație propriei noastre stupidități. Pur și simplu societatea noastră nu are memorie!
La finalul anilor 90, atunci când s-a deschis Drumul Căpșunilor spre Spania, șomajul urcase spre 15% în România. Mulți oficiali din vremea respectivă au considerat că emigrația e un fenomen pozitiv, pentru că mai reducea din presiunea socială cauzată atunci de prăbușirea fostelor fabrici comuniste. În realitate, un șomaj mare îți arată o dorință mare de muncă, iar acum, după 20 de ani în care țara a pierdut milioane de români cu chef de muncă, noi tot n-am înțeles cât rău ne facem singuri tratându-i cu superioritate sau ostilitate pe cei 500 de mii, poate un milion de români, la care mai putem spera să se întoarcă.
Câți s-au îmbarcat de la Cluj sau de la Iași pentru Germania? Două mii? Cinci mii? Dar încă sunt sute de mii în țară, aici, ACASĂ, în sate mai ales, într-o perioadă în care activitatea agricolă ar trebui să fie în vârf, munca la câmp nu s-a interzis, iar cererea de alimente este în creștere, din cauza restricțiilor transfrontaliere. Hai să ținem de ei! Nu e târziu! Sunt practic toate condițiile îndeplinite pentru ca ei, ai noștri, să rămână, să-și găsească de lucru pe lângă casă, iar nu să-și înfrunte spaima de moarte pentru a lua din nou drumul Occidentului.
Eliminarea (temporară sau permanentă) a tuturor impozitelor pe munca agricolă poate fi o soluție, facilități fiscale pentru organizarea logistică a aprovizionării pe lanț scurt, alta, chiar și centrele de colectare a legumelor de care vorbește Băsescu poate fi o soluție în lipsă de altceva. Am scris în trecut numeroase articole în care vorbeam de necesitatea unei perioade-tampon în care statul tebuie să stimuleze sectoarele integratoare de muncă slab calificată (agricultură, asistență socială, construcții, chiar turism), pentru a activa o forță de muncă latentă, aflată aici, pentru a opri emigrarea tinerilor. Acum această forță de muncă de aici, de ACASĂ, s-a dublat probabil. Hai să ne mișcăm!
Când am auzit de cazul românului venit din Spania de frica morții, mi-a trecut prin minte o replică din piesa Arca lui Noe, a lui Lucian Blaga. Am găsit această variantă adaptată pentru tv pe youtube, în care personajul biblic e un țăran care dă faliment construind o corabie al cărui sens nu-l înțelegea nimeni. Arca este și distrusă, în final, de… opinia publică, era să zic. E distrusă de societate, da. Oricum, Noe se salvează în familie, în fața potopului de râsete al concetățenilor săi el proclamând “casa îmi e arcă, iar arca îmi e casă”. Am văzut piesa acum foarte, foarte mult timp (nici nu mai știu când) iar eu îmi aminteam replica de final ceva de genul… „Casa mea, Arca mea!” La momentul în care pandemia izbucnise violent în țările din vest, România era un fel de arcă pentru cei plecați. De aceea au venit ACASĂ. Oare nu suntem acum, fiecare dintre noi, izolați pe arca lui, în casa lui? Cum va arăta lumea după acest potop, depinde mult de fiecare dintre noi. Va fi un nou început? Nu știu. Probabil. Vom putea să dăm un alt curs acestei țări? Dacă vom repeta greșelile trecutului, sigur nu! Hai să facem altfel, de data asta!
