Amorsarea Depresiei. O radiografie a economiei comuniste, anterior declanșării crizei din anii ’80.

Moise Guran

N-am făcut un secret din faptul că, imediat ce am renunțat la televiziune, în 2017, m-am înscris la un master de cercetare în istoria comunismului românesc, la Universitatea din București. Am făcut-o din pasiune, iar dezbaterile serale cu profesorii și colegii mi-au dăruit doi ani superbi. Pe lângă curiozitate, am mai făcut-o și pentru îmbunătățirea calității mele profesionale (de jurnalist), dar și pentru că aveam de gând (încă am) să scriu o carte despre evoluția economiei românești în perioada 1979-1999. Din punctul meu de vedere, cele două decenii, unul ante iar celălalt după Revoluția din 1989, formează o perioadă unitară de criză economică, la nivel de cauze și efecte. Cel puțin economic, comunismul nu s-a încheiat în 1989, ci ne-a mai chinuit încă zece ani, cu consecințe dramatice până azi – emigrarea unui sfert din populația României, rezistența la schimbare a generației părinților noștri și consecințele politice asupra noastră, etc.

Am decis acum să public integral lucrarea pe care am elaborat-o anul trecut, după cei doi ani petrecuți la Universitatea din București, ca să răspund astfel acuzațiilor de „ceaușism congenital”, venite de la un om căruia, alături de alți câțiva apropiați, i-am încredințat această lucrare (bună, rea, cum o fi ea, nu am veleități de istoric profesionist) doar pentru plăcerea de a dezbate în privat realitățile economiei comuniste. Nimeni dintre oamenii care mă cunosc, sau care m-au urmărit ca jurnalist atâția ani, nu poate crede la modul serios că aș fi putut gândi vreodată că Armata a tras justificat în demonstranți în 1989. Dincolo de formularea, poate neglijentă, pe care am avut-o într-un articol din 2014, o interpretare de acest fel este pur și simplu răuvoitoare, ca să nu zic mai mult.

Aveți mai jos un scurt pasaj (concluziile) din teza despre istoria economiei comuniste, iar la final găsiți linkul de descărcare integrală. Dacă aveți răbdare să-l citiți și tot mai ajungeți la concluzia că aș fi vreun fan al lui Ceaușescu sau al comunismului de orice fel, eu nu mai am alte comentarii de făcut.

Amorsarea Depresiei . Dezvoltarea accelerată a României în perioada 1958-1979

Concluzii (teza integrală poate fi descărcată la finalul articolului)

Instaurată de ocupația sovietică în România, puterea comunistă este un exponent fidel al acesteia cel puțin până la moartea lui Stalin. Este contrafactual de discutat dacă linia de obediență față de Moscova s-ar fi schimbat sau nu, dacă puterea sovietică nu ar fi demarat, sub pretextul “destalinizării”, un proces de schimbare a liderilor comuniști din Europa de Est. Dar este cert faptul că filozofia economică (integraționistă) a lui Nikita Hrușciov este cea care le produce liderilor români revelația perspectivei de economie marginală a imperiului sovietic, pe care o refuză, căutând apoi resurse de legitimare într-un naționalism de inspirație titoistă ce se va grefa mai târziu chiar pe un fascism interbelic, rămas cumva într-o stare latentă după prigoana anilor 50. Poate cel mai interesant este modul în care, sub această presiune externă, ia apoi naștere național-comunismul românesc, stalinist  în conținut, dogmatic și obsesiv în obiective, dar care ricoșează foarte interesant într-o linie de deschidere economică față de SUA și țările occidentale.

Dictatura de dezvoltare este așadar una de inspirație stalinistă, dar este aplicată diferit în România față de Uniunea Sovietică interbelică – are în comun cu aceasta crearea resursei de dezvoltare prin forțarea unui efort național, dar acesta este obținut prin combinarea mai multor factori. Mai întâi prin forțarea urbanizării, ca urmare a păstrării lucrătorilor agricoli într-o zonă de subzistență, concomitent cu oferirea unor facilități sociale în orașe (minimale, dar superioare față de mediul lor de proveniență). Apoi prin politicile demografice de forțare a natalității. Cele din perioada 1948-1956 par mai degrabă inspirate (copiate) de politica sovietică, accidentale deci ca efect, dar cele din perioada 1967-1978, fac parte în mod clar din “pachetul dictaturii de dezvoltare”. Ele vor amorsa o criză socială în sine, greu de gestionat în orice condiții politice sau economice și care va da naștere mult mai târziu (după 1995) celei mai mari migrații europene pe timp de pace din istoria recentă^[1], în urma căreia România va pierde aproape un sfert din populație în decurs de 20 de ani. Fenomenul demografic este cel care produce o criză de resurse în Educație, ce se face simțită încă de pe la mijlocul anilor 70, și care oprește trendul pozitiv demarat odată cu alfabetizarea din anii 50. Deși greu de cuantificat, efectele acestei crize vor influența probabil pe termenul cel mai lung evoluția României[2]. Este de discutat în ce măsură boomul demografic de la sfârșitul anilor 60 ar fi produs oricum o criză socială în anii 80, chiar și în absența politicii aberante de plată accelerată a datoriei externe prin forțare excedentelor comerciale.

Industrializarea forțată, cea mai importantă componentă a dictaturii de dezvoltare, are determinații multiple, unele pozitive, altele negative. Dezvoltarea unor zone eminamente agricole prin planificarea geografică (teritorială) a industriei reprezintă un aspect pozitiv, cel puțin la nivel de intenție. Plantarea unor combinate chimice (unități economice cu valoare adăugată mare) în zonele rurale aflate la distanțe apreciabile de orașele mari, așa cum au fost cele de la Turnu Măgurele (Teleorman) Slobozia (Ialomița) sau Săvinești (Neamț) ar fi trebuit să ducă la o mai mare coerență teritorială a economiei, dar pe termen lung. Apoi, alocările mari pentru cercetare au reușit să creeze un nucleu de progres științific important, într-un interval de timp relativ mic. Din păcate criza de resurse din Educație (inclusiv reformele de la finalul anilor 70, soldate cu trimiterea studenților și a profesorilor “în producție”) iar mai apoi tăierea accesului la orice fel de comunicare științifică au subminat iremediabil aceste eforturi. Este de discutat/investigat, dacă nu cumva falimentul industrial masiv de după 1990, a avut drept cauză mai importantă decât prăbușirea CAER înghețarea cercetării la nivelul anilor 70. Oricum, pornită rudimentar, prin copierea unor modele industriale importate, sau a pieselor de schimb pentru acestea, cercetarea românească reușește atât cât putea reuși, nici mai mult, nici mai puțin. Ambițiile lui Nicolae Ceaușescu de a obține o “independență tehnologică” sunt aberante, iar coeficientul de autosuficiență în materia patentelor (de 0,92 cel mai mare din lume^[3]) obținut în 1985 de cercetarea românească este în realitate o iluzie rezultată din tăierea cvasi-totală a importurilor de patente tehnologice. Dar probabil cea mai mare problemă a industriei românești este filozofia ei anacronică, orientarea preponderentă spre industria grea, a mijloacelor de producție, într-o perioadă în care valoarea adăugată se mută spre volum, calitate, servicii și consum. Desigur, controlul pieței interne prin prețuri și desfacere, specific economiei comuniste, nu ar fi permis o corectare “de calitate” și “de costuri” a unei producții semnificative de bunuri de consum, dar ambiția de a exporta cât mai mult din producție pe piețele occidentale (pentru valută) ar fi putut ajuta o deplasare a filozofiei de creștere extensivă, către una mai intesivă. Există tentative în acest sens în anii 80, România reușind să exporte din categoria bunurilor de consum mai ales produse alimentare^[4] cu valoare adăugată mai mică.

Eșecul industriei este desigur unul structural, iar evoluția ei din anii 70 arată că o criză ar fi fost inevitabilă chiar și în situația în care nu s-ar fi produs o criză externă (al doilea șoc petrolier, urmat de creșterea dobânzilor și criza datoriilor suverane).

Este totuși remarcabil faptul că autoritățile comuniste au anticipat criza, fapt dovedit de introducerea unor măsuri de restructurare încă din 1978, într-un an de creștere puternică. Chiar dacă nu și-au atins efectele și chiar dacă nu li s-a spus așa, acestea sunt totuși măsuri anticiclice. Vor fi completate cu alte măsuri de eficientizare economică, în 1982, dar deja din acel an autoritățile intră în filozofia foarte greșită a plății rapide a datoriilor externe, ceea ce va forța o gravă recesiune.

Este, desigur, foarte discutabil dacă regimul comunist putea aplica măsuri anticiclice, în condițiile economiei închise, dar mai ales în absența convertibilității monetare. Practic, absența mărfurilor de pe piața internă împiedica rolul monedei de a prelua șocurile economice prin devalorizare și, de fapt, întrebarea este dacă sistemul monetar al leului chiar funcționa ca un sistem monetar în adevăratul sens, căci emisiunea de monedă, în absența mărfurilor de pe piața oficială, era scontată prin prețuri uriașe pe piața neagră, sau nu era scontată deloc. O restructurare “intensivă” se va produce prin creșterea numărului de ore suplimentare neplătite realizate de angajați, dar în absența mărfurilor care ar fi dat într-adevăr valoare muncii salariate (și banilor), deja se poate vorbi de un sistem economic cvasi-sclavagist, sau poate mai curând de o șerbie al cărui caracter era accentuat de “închiderea” accesului în marile orașe, precum și de limitarea circulației forței de muncă prin sistemul de control al repartițiilor după absolvire.

În mod evident, haosul din balanța de plăți de la finalul anilor 70, este însumarea unor microhaosuri de întreprindere, despre care nu se mai poate spune clar dacă au preexistat anterior măsurilor din 1978 (probabil că da), dacă au fost produse de aceste măsuri sau doar amplificate. Chiar dacă aceste măsuri s-ar fi luat, să zicem, cu zece ani mai devreme, astfel încât directorii întreprinderilor ar fi avut mai mult timp să deprindă autonomia unităților economice și o orientare mai mare către profit, cel mai probabil asta nu ar fi dus la eficientizarea în adevăratul sens al economiei, iar dacă ar fi dus, ar fi provocat colapsul sistemului comunist, așa cum s-a întâmplat de altfel în URSS după Perestroika. De altfel, la întâlnirea dintre Nicolae Ceaușescu și Mihail Gorbaciov din 4 decembrie 1989 de la Moscova, liderul comunist român are o atitudine disprețuitoare, la limita diplomației, față de reforma (perestroika) lui Gorbaciov. Îi spune că România a încercat unele experiențe de liberalizare (se referă explicit la mandatari) și că acestea nu funcționează. Insistă pe păstrarea CAER, asta după ce pe parcursul anilor 80 același Ceaușescu încercase (cu costuri foarte mari) chiar și sistemul integraționist de tip hrusciovist^[5] care îi speriase atât de tare pe comuniștii români la finalul anilor 50 și începutul anilor 60. La scară istorică s-a dovedit că Ceaușescu avea dreptate, iar Gorbaciov se înșela – comunismul nu putea supraviețui într-un sistem liberalizat, nici doar economic. Nu este clar când, exact, a ajuns dictatorul român la această concluzie, dar este posibil ca ea să explice măcar parțial recrudescența controlului politic, inclusiv asupra economiei, din anii 80, consecutiv tentativelor de restructurare și eficientizare de la finalul anilor 70.

Dar criza economică în care România pășea în 1979 va deveni socială și chiar politică, fiind inevitabilă și sistemică. Ea va dura aproape 20 de ani. La jumătatea acestui interval de timp Nicolae Ceaușescu va pierde puterea, dar comunismul îi va supraviețui încă mult timp, dus înainte nu de performanța sa economică sau de sustenabilitatea modelului social pe care îl crease, cât mai ales de structurile industriale ridicate în perioada boomului industrial dintre 1960 și 1980. Se va stinge cu adevărat odată cu închiderea (mai rar privatizarea) lor, spre finalul anilor 90, prăbușirea fiind la fel de haotică și de dureroasă din punct de vedere social, cum le fusese și existența de după 1980.

Pentru generațiile intrate în viață și formate (inițiatic?) în perioada respectivă, acești mamuți industriali vor fi devenit adevărate catedrale ale unui comunism naționalist, autosuficient și, în realitate, dovedit ca imposibil. Le vor căuta mult timp după falimentul (uneori și demolarea) lor, vor căuta lideri asemănători celor care le-au creat, vor căuta singurul mod de viață pe care l-au putut înțelege – cel care a creat iluzia de bunăstare din anii 1965-1975.

Descarcă aici toată teza, fișier PDF, 75 de pagini

^[1] Marea foamete irlandeză (1845) a produs o înjumătățire a populației, dar într-un interval mult mai mare de timp, de aproape 70 de ani.

[2] Ofer Malamud și Cristian Pop-Eleches, General education versus vocational training: Evidence from an economy in transition, în The Review of Economics and Statistics, February 2010, 92(1): 43–60, consultat pe http://www.columbia.edu/~cp2124/papers/VocRomania_RESTAT_article.pdf la 10 iunie 2019. O analiză consistentă ce demonstrează mai ales influența negativă a reformei educaționale din 1973 asupra colapsului social de după 1990.

^[3] Grigorescu, op. cit., p 132. Coeficientul de autosuficiență exprimă numărul total de cereri de brevete de la naționali, raportat la numărul total de cereri de brevete. Pentru exemplificare coeficientul Japoniei în același an, 1985, este 0,90, iar cel al SUA de 0,55. Coeficientul mediu al țărilor dezvoltate este de doar 0,17

^[4] România exporta încă din 1979 frigidere, televizoare, radioreceptoare, tricotaje, confecții și chiar vinuri dar la un curs de schimb mult subevaluat (27-30 de lei pentru un dolar) asta pentru că autoritățile forțau deja excedentul comercial, pentru a putea plăti ratele datoriilor externe. Axenciuc, op.cit. , Vol I, p 466

^[5] În 1983 România intră partener la construcția combinatului CIM, de la Krivoi Rog, în Ucraina. Acesta ar fi trebuit să funcționeze integrat cu Sidex Galați. Nu a fost niciodată terminat, dar partea română a rămas cu o creanță estimată la 1 mld. USD, valoarea investiției corespunzătoare unei cote de 28% din combinat.