18.554 afișări

Dragnea și Iohannis se validează reciproc ca adversari

Moise Guran

De vineri mă tot întreb dacă Iohannis a greșit sau nu deschizând conflictul de natură constituțională cu premierul Viorica Dăncilă. A contestat delegarea vicepremierului Paul Stănescu pe funcția de prim-ministru interimar. Atâta doar că Dăncilă nu îl numise prim-ministru interimar ci îi delegase “unele atribuții” și anume “atribuțiile prim-ministrului privind conducerea operativă a activității guvernului.” Este destul de clar acum că Iohannis s-a temut că Stănescu ar putea aproba ordonanța (sau ordonanțele) de modificare a legislației penale de care Dragnea are nevoie, dar întrebarea este dacă președintele a făcut bine sau rău. Căci aceasta pare a fi fost singura situație în care o astfel de ordonanță de urgență apărută în Monitorul Oficial ar fi fost nulă. Nu anulabilă. Nulă! Și n-ar fi produs efecte retroactive, ci doar l-ar fi pus într-o situație dificilă pe Dragnea.

 

Este posibil ca juriștii să aibă opinii diferite despre ce înseamnă “atribuțiile prim-ministrului privind conducerea operativă a activității guvernului”, dar eu n-am găsit unul care să fie de părere că Stănescu ar fi putut semna nici măcar HG-uri (hotărâri de guvern) cu atât mai puțin ordonanțe simple sau de urgență.

Și asta pentru că, deși noi râdem de Vasilica și de rolul de păpușă tristă pe care Dragnea i l-a lăsat Premierului României, Constituția spune totuși altceva. Prim-ministrul nu este un ministru oarecare, este subiect de drept constituțional devreme ce are consacrat un întreg articol, este desemnat altfel decât ceilalți miniștri și absența fizică a acestuia sau imposibilitatea de a-și exercita funcția presupune o procedură riguroasă de numire a unui interimar. Numirea interimarului îl implică, da, și pe Președintele României. În fapt, atribuțiile guvernului sunt atât de strâns legate de cele ale premierului, încât în situația revocării sau a demisiei, dar și dacă premierul nu își poate îndeplini mai mult de 45 de zile atribuțiile, guvernul condus de un prim-ministru interimar nici nu poate da ordonanțe, de fapt nici anumite tipuri de HG-uri nu poate aproba. Cât despre Legea de funcționare a guvernului, aceasta vorbește de „probleme operative” la articolul 18 – „În scopul rezolvării unor probleme operative primul-ministru poate constitui, prin decizie, consilii, comisii şi comitete interministeriale.” Se înțelege de aici că delegarea dată de Dăncilă lui Stănescu se poate referi numai la probleme operative interministeriale și… cam atât.

Nu, nu scrie niciunde, nici în Constituție, nici în Legea de funcționare, despre situația în care prim-ministrul pleacă și el (ea) ca omul în concediu. De unde rezultă că, la fel ca și în cazul președintelui, prim-ministrul trebuie să își exercite anumite tipuri de activități și în concediu. Da, și președintele și premierul au mijloacele tehnice necesare pentru a semna un decret sau o ordonanță chiar dacă sunt fizic plecați (în fara țării în vacanță sau doar în vizită de lucru până la Sibiu). Actele guvernului se presupune că sunt discutate cu miniștrii într-o ședință de guvern, dar nu scrie niciunde că prim-ministrul trebuie să fie fizic în clădirea guvernului, sau cu ceilalți, iar nu într-o teleconferință.

Revenind, dacă nicio ordonanță nu este validă dacă nu este semnată de prim-ministru, dacă este nulă pur și simplu, la fel ca un decret care n-ar fi semnat de președinte, următoarea întrebare este cine constată nulitatea absolută sau relativă (în care ar fi validă până la anulare)? Desigur, Curtea Constituțională! Aceeași care va trebui să se pronunțe și pe conflictul invocat de Iohannis!

Excurs tehnic, juridic. O eventuală ordonanță nesemnată de premier, nici chiar de unul interimar, legal numit de președinte, ar fi fost oricum nulă, dacă nu decidea altfel CCR. Adevărata întrebare este dacă efectele unei astfel de OUG n-ar fi putut fi anulate de instanțe, deci de Justiție. Eu zic că ar fi putut, printr-o decizie a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți pentru dezlegarea unor probleme de drept. De altfel, un astfel de conflict între CCR și Înalta Curte am mai avut, acum cinci ani, la reincriminarea insultei și calomniei. Atunci CCR și-a depășit grav atribuțiile, pronunțându-se asupra unei decizii a Justiției, ceea ce nu are voie să facă. Desigur, de atunci CCR a sărit calul de foarte multe ori, modificând efectiv legi (cazul abuzului în serviciu) ceea ce îi este de asemenea interzis în mod explicit.

Recapitulăm. Iohannis a invocat conflictul, ceea ce nu-i oprește pe pesediști să dea o eventuală ordonanță, dar s-ar putea să-l ajute mai târziu pentru anularea ei. Sau nu, căci CCR a dovedit deja cu supramăsură de ce este în stare. Dar președintele iese bine electoral, el va putea spune că s-a luptat, uite, a făcut totul, dar nu se poate cu hoții ăștia. Politic este acoperit. Personal nu am crezut nicio secundă în informațiile potrivit cărora Dăncilă nu ar vrea să semneze ordonanțe penale. Argumentul că Dăncilă nu are imunitate e o imbecilitate – CCR a decis deja, chiar în cazul OUG 13, că membrii guvernului nu pot fi trași la răspundere penală pentru actele de legiferare.

Așadar, în continuare nu înțeleg de ce ar risca Dragnea anularea acestora, punându-l pe Stănescu să le semneze în locul lui Dăncilă, asta chiar cu o zi înainte de mitingul de vineri. E clar că Dragnea pregătește ceva, e clar că n-a putut sau că a amânat deliberat ordonanțele alea, dar nu este acesta stilul lui. Nu cred că urma sau urmează să își dea cu stângul în dreptul într-o chestiune de care îi atârnă soarta și libertatea personală. Iar dacă urma, întrebarea este de ce Iohannis nu l-a lăsat? În continuare constat că cei doi se validează unul pe celălalt ca adversari, atacându-se reciproc, amenințându-se steril, făcând un spectacol al cărui singur efect este marginalizarea altor eventuali jucători. Pare că (la fel ca Ponta și Băsescu) Dragnea și Iohannis au început să aibă nevoie unul de celălalt, căci niciunul nu-și dorește alți competitori în cei doi ani electorali ce încep în această toamnă.