16.671 afișări

Lipsa alternativei și ascensiunea extremelor

Moise Guran

În paralel cu formarea guvernului de coaliție stânga-dreapta din Germania, alegerile din Italia ne dau posibilitatea observării a două democrații europene și a incredibilelor discrepanțe politice între cele două țări. Un fel de extreme ale Europei. Nici n-ai zice că și Italia, și Germania au pornit de la o resetare totală, după Al Doilea Război Mondial. Una a devenit liderul economic și un model indiscutabil de seriozitate politică, celălalt bufonul, plin de datorii, un hohot general de râs peste o incertitudine beată, într-o țară mustind de corupție și extremism, din păcate. Nu-mi dau seama dacă e la fel de rău ca în România?

Cât au durat în Germania negocierile dintre Stânga și Dreapta, pentru formarea unui nou guvern? Șase luni? Nu chiar… cam cinci, de fapt patru, din momentul în care s-a anunțat că vor face totuși o coaliție guvernamentală, punând capăt incertitudinii pe care întreaga Europă începuse să tremure. O să revin la sensul și la prețul acestei coaliții, dar întâi să înțelegem că negocierile au durat atât de mult în Germania, nu atât pe guvern (împărțiri de posturi și alte ciolane, ca la noi), ci pe programul de guvernare. Așa fac nemții de fiecare dată. Stabilesc la virgulă și la oră din calendar ce urmează să se întâmple în politica statului în următorii patru ani, iar apoi guvernul Angelei Merkel va pune în aplicare acest program. Predictibil, serios, aproape cazon.

La frățiorii italieni lucrurile nu stau deloc așa. De fapt, în Italia, cel mai mare partid este acum o glumă făcută în urmă cu aproape un deceniu de un comediant. Un soi de partid al hipsterilor, dar i se poate spune foarte bine și partid al internetului. Faptul că numele său (Cinci Stele) provine de la un V roman, care, l-a rândul său, a apărut dintr-o înjurătură – vaffanculo (să mă iertați dacă înțelegeți italiană), sau că e condus de un tânăr de 31 de ani, acestea sunt cele mai mici dintre probleme. Cele mai mari – Mișcarea V Stelle habar-nu-are încotro să o ia sau de ce a cerut voturile italienilor. N-a propus nimic concret, în afara unui referendum privind renunțarea la moneda Euro, idee abandonată între timp. Este un partid de opoziție zgomotoasă, haioasă pe alocuri, ridicolă cel mai des, dar care nu se poate alia cu alte partide, căci n-ar mai fi antisistem. Acest partid al oamenilor care stau mult pe facebook a convins așadar o treime dintre italienii care au mers la vot.

Cum Cinque Stelle nu se aliază, aparent, singura posibilitate de formare a guvernului ar fi o Alianță între stânga și dreapta. La fel ca în Germania, era să zic! Da, de unde! Stânga lui Matteo Renzi, fostul premier, a obținut 25% din voturi și are șanse minime să primească suportul așa-numitei alianțe de centru-dreapta, în care figura dominantă este un alt comic, Silvio Berlusconi. Asta pentru că în alianța respectivă, pe lângă minusculul Noi con l’Italia, cel mai respirabil și mai puțin fascist este chiar Berlusconi. Care, din cauza condamnării penale, nici nu are voie să ocupe funcții publice până în 2019. Celelalte două partide sunt Liga Nordului, inițial un partid secesionist, devenit puternic eurosceptic, pe față, chiar fascistoid și Fratelli d’Italia, un partid fascist pur, care chiar se revendică ca fiind continuatorul Partidului Național Fascist al lui Benito Mussolini.

În mod evident, o alianță stânga-dreapta în Italia se poate face doar cu Berlusconi și Renzi și greu ar putea rezista mai mult de un an. Cam acesta este tabloul tragi-comic al Italiei, a patra cea mai mare economie a Europei, dar și cea mai îndatorată și, pe cale de consecință, cea mai mare vulnerabilitate a monedei Euro.

Sigur că astfel de compromisuri vin cu un preț. Fără a semăna deloc cu Italia, în Germania, prea îndelungata alianță dintre stânga și dreapta a dus la ascensiunea extremei drepte, care în 2017 a intrat în Bundestag pentru prima dată după Al doilea război mondial. Conștienți de riscuri, socialiștii (SPD) au anunțat inițial că în niciun caz nu vor mai face o alianță cu Angela Merkel, după care și-au dat seama că, fără o astfel de alianță, Germania ar fi în haos și Europa la fel. Merkel este răspunsul unei Europe prinse între militarismul lui Putin și presiunile lui Trump, de la războiului comercial la atacurile adresate NATO. Experiența și prestigiul cancelarului german țin Europa în echilibru. Așa că SPD a acceptat intrarea la guvernare cu riscul de a dispărea ca partid și cu riscuri mari pentru democrație. Cu precizarea că AfD nu are nimic din comicăria populiștilor italieni (sunt mai serioși în euroscepticism, rasiști, suspecți de legături cu grupările neo-naziste, sau poate chiar o interfață legală a acestora) în fond, care sunt șansele ca naționaliștii germani să ajungă peste patru ani la un 20-30% ca Le Pen în Franța sau ca într-o Italie împărțită între fasciști (20%) și populiștii de cinci stele (30%)?

Ce trebuie să înțelegem din aceste exemple în oglindă este că într-o democrație matură, Puterea și Opoziția nu au de ce să se urască. Guvernarea trebuie făcută pragmatic, fără sentimente, căci obiectivele și interesele naționale sunt, cel mai des, aceleași. În fapt, Opoziția reprezintă rezerva politică democratică. Atunci când un partid aflat la putere greșește, electoratul trebuie să aibă alternativă într-un alt partid democratic. Altfel, cresc extremele, iar democrația se duce dracu.