6.391 afișări

Despre GOLĂNISM, ca ideologie de partid, dar și despre oboseala protestatarilor…

Moise Guran

Cel mai rău lucru ce i se poate întâmpla unei armate este demoralizarea. Sentimentul că victoria este imposibilă, că lupta nu mai are rost… de la asta la “scapă cine mai poate” este doar o chestiune de timp. Mi se pare că Oastea Țării, cea care în februarie a oprit prin proteste pașnice atacul fulger al Grupului Infracțional asupra democrației, a obosit. Asta deși bătălia finală pentru Justiție este de acum o chestiune de zile și, v-am avertizat, ea va fi una complexă, derutantă pe alocuri, desfășurată pe mai multe planuri. Tot ceea ce poate face națiunea este fix ce a mai făcut – să se mobilizeze. Și încă vreo două-trei lucruri, pe care le detaliez mai jos.


Înainte de a vorbi despre importanța Străzii…

Voi face un scurt excurs ideologic. Ca mai toate regimurile de inspirație putinistă, și regimul Dragnea este unul mimetic fascist. Nu este fascist pur, nu încă, pentru că nici chiar Putin nu poate fi așa, deocamdată.

Spre deosebire de Comunism, o mișcare internaționalistă, Fascismul este una naționalist-extremistă. Naționalisumul a fost și încă este util împotriva Europenismului (de asemenea un concept internaționalist). Dar pentru că în final Rusia nu se va mulțumi numai cu sabotarea/ruperea Uniunii Europene ci va dori pârghii de influență în țările din blocul estic, Putinismul exersează deja câteva concepte adiacente, menite să completeze naționalismul – de exemplu panslavismul și panortodoxismul (acestea sunt internaționaliste, de asemenea). Va trebui probabil să le aplice diferit, în funcție de specificul fiecărei țări, căci de exemplu Polonia, Ungaria și România sunt în esență țări foarte diferite.

Prima problemă a liderilor PSD și a domnului Dragnea, în special, este desigur anvergura politică (cum spunea Cristian Tudor Popescu). În esență ei sunt doar o mână de golani, unii mai infractori dovediți, alții mai peremiști (mai degrabă populiști decât veritabili naționaliști) cum le zice Victor Ponta, alții doar hotărâți pe căpătuială (dar hotărâți, gata să pună mâna pe mitraliere) ca să alunge pângărirea multinațională a gliei strămoșești, sau să schimbe procurori sau mai știu eu ce să facă. Derutați ideologic, în acest GOLĂNISM (să-i spunem așa acestei mișcări politice) specific românesc, liderii PSD fac lucruri pe care nici ei nu le înțeleg prea bine, chiar dacă, e clar de acum, cineva chiar îi consiliază. Și îi consiliază cinic.

De exemplu, Declarația de la Herculane, aia cu statul paralel, este una pur fascistoidă prin faptul că se indică un dușman greu identificabil (statul paralel) către care trebuie canalizată însă ura. Dar ura cui? În logica fascistă, care este una de exhibare publică, această ură trebuie purtată pe străzi de mulțimi furioase, așa cum a fost manifestația din Polonia de acum o săptămână, sau cum erau manifestațiile naziste, legionare, sau cele ale lui Mussolini. Ei bine, aici golănismul PSD-ist s-a poticnit într-o limită… de vârstă. Deși capabili de multă ură, susținătorii săi sunt mai degrabă vârstnici decât tineri, sunt greu de scos în stradă, sunt greu de deplasat, iar dacă pleacă din fața televizoarelor și nu le mai toarnă nimeni ura respectivă direct în ureche, uită repede de ce au plecat.

În februarie, nu că n-a vrut Dragnea, cum susține el acum, dar efectiv nu s-au putut organiza mitinguri mai de amploare decât cele pe care le știm, ale susținătorilor PSD. Nu că nu i-ar conveni o armată ca a lui Miron Cozma, care să mărșăluiască asupra Bucureștilor precum Mussolini asupra Romei, dar Dragnea însuși se îndoiește că o va putea strânge. Ceea ce nu înseamnă că nu va încerca…

De aceea Declarația de la Herculane sugerează mai degrabă o construcție etapizată a demonstrațiilor pro-PSD. Organizarea lor locală, reprezintă doar pași de evaluare, ce ar trebui în final, în funcție de succesul acestor acțiuni, să culmineze cu o venire masivă la București a activului de partid, care să-și cânte naționalismul, ura pentru străini, opoziția față de Uniunea Europeană și față de scumpirea ouălor.

Nu, nu suntem acolo și, nici dacă vom ajunge, nu se va putea vorbi de o mișcare fascistă pură, ci tot de una mimetică. Căci domnului Dragnea chiar nu e fascist, însă înțelege (el sau cei care îl sfătuiesc) sensul ocupării străzii. 

De ce sunt importante mitingurile și de ce vor și pesediștii să le facă?

Păi, e ca la șah. Cine deține centrul tablei de joc, are cele mai mari șanse să câștige. Cine nu deține centrul, are doar șansa unui mat prin surprindere, mișelesc, așa cum Dragnea a mai încercat în februarie prin Ordonanța 13. Centrul tablei, în cazul nostru, este Strada.

Revenind acum la oboseala celor pe care i-am numit Oastea Țării, a celor care au tot ieșit din februarie și până acum în stradă… Ei trebuie să fi înțeles deja că nimic nu s-a terminat în primăvara acestui an. Ieșirea masivă în stradă a oprit atacul, dar nu-și propusese (nici nu avea cum) învingerea domnului Dragnea. Oricât de complex ar fi acum planul domnului Dragnea, el nu poate câștiga atâta timp cât are o serioasă opoziție în stradă. Decât tot printr-un atac mișelesc (am scris aici despre o săgeată bine țintită), dar nici acela nu se va produce dacă cei care protestează față de hăcuirea Justiției sunt mai bine organizați, mai hotărâți și mai creativi.

Amestecarea revendicărilor sociale (modificarea Codului Fiscal sau Pilonul II de pensii) cu cele politice (da, apărarea Justiției este o revendicare politică) reprezintă o greșeală. Mvaai, îi oferă un cal de bătaie domnului Orban, dar lăsați-i pe peneliști să se ducă singuri în această capcană. (O să îmi fac timp să scriu și despre asta, mâine, sau în zilele următoare.) Bugetarii, pensionarii încă mai cred în programul de guvernare, ceea ce nu-i face în mod necesar niște ticăloși care ar vrea să scape Dragnea. Pesediștii au o problemă în a explica propriilor alegători cum îi împiedică DNA-ul să-și îndeplinească programul de guvernare, iar polarizarea populației este tot ceea ce și-ar putea dori. Lăsați sindicatele să protesteze împotriva Codului Fiscal, că tot sindicatele au și susținut PSD în alegeri. Subordonarera Justiției e o chestiune mult mai serioasă și, mai ales, e o chestiune de principii, nu de bani. Niciodată n-au ieșit din rațiuni sociale în stradă atâția oameni câți au ieșit în februarie, iar cei din februarie n-au ieșit nici de foame, nici de frig, nici pentru salarii. N-au cerut nimic pentru ei, dar au cerut democrație pentru țară. Amestecarea acestor lucruri nu duce decât la coborârea bătăliei în zona de acceptare sau nu a programului de guvernare. Implicit, ea întărește tabăra adversă.

Cât despre remobilizarea demonstranților obosiți de această lungă bătălie… este suficientă construirea unui sentiment de unitate între București, Cluj, Timișoara, Iași, Sibiu, etc. Conștiința de sine a maselor de oameni, faptul că fiecare dintre ei se bazează pe alții aflați la sute de kilometri distanță, pe care nici nu-i cunoaște, dar cu care se simte solidar, acesta este cel mai important lucru câștigat în februarie. Trebuie reaprinsă această conștiință, acest sentiment de unitate, căci nimic nu poate învinge o națiune conștientă. Se apropie 1 Decembrie, ziua unității noastre.