Ce a fost bun și ce a fost rău în deceniul pe care îl încheiem?

Moise Guran

Acum zece ani România pășea într-un nou deceniu sub șocul unei depresii economice cu implicații profunde, incapabilă să-și înțeleagă nici măcar sensul intrării sale în Uniunea Europeană, dar să mai poată anticipa și schimbările de paradigmă socială și economică ce aveau să marcheze omenirea și pe noi odată cu ea. Polarizată de evenimentele politice ale unui ciclu electoral strâns (2008, 2009, 2012) țara noastră a fost incapabilă să-și folosească avantajele și a recepționat în plin cam toate evenimentele negative posibile. Cel mai bun lucru din ultimii zece ani este că am reușit să rămânem în UE și să evităm (la limită) instaurarea unui regim iliberal. Cel mai rău e că țara a mai pierdut vreo trei milioane de oameni.

De la criza economică la criza “Dragnea”

Nici azi, după zece ani, cei mai  mulți dintre români nu pricep că pentru o țară ca a noastră, criza din 2008-2012 era evitabilă. Politicienii au dat vina pe criza mondială, iar aceasta a avut desigur rolul ei, dar unul mai mult declanșator, căci evoluția unei Polonii, de exemplu, o țară similară din toate punctele de vedere cu a noastră, arată exact diferența dintre o națiune condusă și una aflată la voia sorții. În România criza a fost în primul rând una bugetară, n-a început în 2010 când s-au tăiat salariile, începuse din 2007-2008 prin creșterea explozivă a cheltuielilor publice neproductive (salarii și achiziții) și a fost exportată apoi, în 2009, prin dobânzile uriașe în economia privată. Un stat român incapabil să-și mai finanțeze excesele a fost mult mai vinovat de creșterea dobânzilor respective (la lei) decât criza mondială, mai ales că retragerea bruscă a capitalului străin din România a fost totuși evitată.

Nota bene: Contrar a ceea ce au susținut chiar ei, iar mai apoi a intrat ca “n-aveau ce face” în conștiința suporterilor lor, Băsescu și Boc nu au luat măsuri de contracarare a crizei decât în 2011. În 2009 au crescut cheltuielile salariale, pe care le-au tăiat apoi în 2010. Atât tăierea salariilor, cât și creșterea TVA-ului au fost la fel de prociclice ca și creșterea consumului guvernamental în perioada Tăriceanu.

Acea criză a marcat ca factor de cauzalitate întreg deceniul – poziția dură, arogantă și fundamental (economic) eronată a lui Traian Băsescu a stimulat (chiar dacă nu a scuzat) alianța PNL cu PSD, o greșeală catastrofală care a compromis Dreapta lăsând aproape opt din cei zece ani ai deceniului sub dominația politică a PSD. Tot ea, criza, a favorizat alunecarea în populismul extrem, manifestat mai ales în PSD (dar nu numai). Practic, cauzele ascensiunii lui Dragnea, produs al extremismului naționalist, xenofob și antieuropean (dacă nu chiar antisocial) sunt acolo, în gestionarea greșită a acelei crize economice.

Consecutiv, accelerarea ratei de emigrare, pe care eu o consider cel mai semnificativ dezastru al acestor ani, a fost rezultatul unei combinații între criza economică și efectul său politic, amenințarea iliberală a PSD.

Un singur lucru ar putea fi mai mai grav chiar și decât asta – faptul că românii n-au înțeles ce au trăit, că lecțiile acelei crize n-au fost pricepute, iar din 2017 și până în 2019 politicienii au repetat aproximativ aceleași greșeli care au amorsat și criza precedentă, ba chiar au făcut-o cu votul populației în spate. Ceea ce nu înseamnă că o nouă criză este inevitabilă. Recesiunile sunt inevitabile (căci economia e ciclică), dar transformarea lor în crize sau depresii depinde doar de incompetența administratorilor politici ai unei nații. Dar despre asta și despre următorul deceniu, voi publica un material separat mâine.

Departe de a înțelege esența economică a integrării sale în Uniunea Europeană, România nu a fost în stare să atragă fondurile pentru un nou și atât de necesar val de modernizare. A reușit totuși să devină beneficiar net al bugetului UE (acum zece ani nu reușea nici măcar să atragă suma cu care contribuia) dar asta mai ales grație unei “inovații” introduse în 2010 de fostul comisar european al Agriculturii, Dacian Cioloș. Nu faceți greșeala să credeți altfel, plățile pe suprafață pentru agricultori fac, pe de o parte, grosul sumelor atrase de România de la UE, iar pe de alta, un compromis de milă, în realitate o subvenție socială, pe care Europa a fost de acord să o dea unei țări care n-a învățat nici până astăzi să muncească, în sensul european al termenului.

Informația goes mobile, dar nu și educația 

Pe de altă parte, deceniul care se încheie a împins omenirea în era internetului mobil de mare viteză, schimbând nu numai paradigma cunoașterii prin aducerea informației (aproape) gratuite la îndemâna maselor, dar afectând serios și uneori destul de intempestiv paradigma economică, prin apariția unor joburi și dispariția altora, mutarea valorii adăugate, deja aflate semnificativ în sfera serviciilor, în cea a algoritmilor care înlocuiesc oamenii, fiind mai ieftini, mai eficienți și mai profitabili. Vestea bună este că nu întotdeauna oamenii pot fi înlocuiți. Vestea și mai bună e că oamenii trebuie să se recalifice permanent pentru a-și păstra joburile și, mai ales, justificarea salariului. Vestea proastă este că nu toți oamenii vor sau pot asta. Vestea și mai proastă este că majoritatea celor care nu vor sau nu pot sunt în România, mai ales în muzeul de paleontologie numit “Statul Român.”

Despre ce credeți că a fost întreg războiul taximetriști versus uber, ca să dau un exemplu foarte cunoscut? Dar credeți că taximetriștii și uberiștii ar mai fi purtat acest război dacă cineva le-ar fi spus că destul de curând jobul lor va fi luat de un soft iar ei vor trebui să învețe o altă meserie? Deocamdată e vorba de un soft care a reinventat utilitatea trotinetei (cine ar fi crezut asta în 2009, în 1979 sau în 1279?) dar cât de departe e ziua în care telefonul îți spune la câte străzi distanță găsești o mașină, sau un elicopter de închiriat pentru câteva minute (ok, poate cu elicopterul să mai dureze). Dar despre softul care conduce singur mașina sau, și mai bine le coordonează pe toate dintr-un cartier, ce credeți? (Uite aici un reportaj din 2016, în care ingineri români chiar testau un astfel de soft. Cred că l-au cam perfecționat până acum.)

Dar softiștii știu că și joburile lor vor fi luate în curând de un soft capabil să programeze alte softuri. Sunt probabil printre puținii români care știu că nu vor supraviețui zilei de mâine dacă nu vor fi pregătiți să învețe permanent altceva și, de fapt, drama noastră ca națiune este nu numai că prea mulți români nu știu sau nu vor să învârtă un șurub ci că și mai mulți cred că se vor pensiona învârtind șurubul respectiv. 

Și totuși, cel puțin România și-a folosit acest potențial, de țară UE cu cei mai mulți IT-iști la suta de mii de locuitori, iar acest domeniu nu numai că și-a dublat ponderea în PIB depășind agricultura (care încă ocupă de zece ori mai mulți oameni decât IT&C-ul) dar probabil că și-ar fi triplat-o fără creșterile salariale din sectorul public care au manipulat atât de înșelător statisticile economice din ultimii ani. 

Informatic-nation și autostrăzile virtuale la care visam eu acum cinci ani că ar putea compensa absența infrastructurii fizice plătesc totuși azi mult din salariile celorlalți prin redistribuire în costuri diminuate de operare și marketing în toate sectoarele, cu singura și marea excepție a muzeului de paleontologie menționat mai sus. 

În materie de digitalizare, discrepanțele sunt însă enorme: prin natura meseriei mele am avut ocazia să văd o capacitate uriașă de inovare și o creativitatea antreprenorială de care societatea românească va deveni probabil conștientă abia peste câțiva ani, dar, pe de altă parte, chiar și în sectorul privat firmele românești sunt încă departe de a înțelege era în care trăim. Ca să nu mai vorbim de statul român, care încă plătește mii de oameni să facă ceea ce poate face un banal excel – recalcularea pensiilor cu creionul la fiecare modificare legislativă.

De ce a continuat totuși declinul Educației?

Pentru că… rândurile de mai sus ar trebui să vă fi oferit deja un răspuns. Așa suntem noi! Orice marxist ignorant (nu e tautologie, sunt și din ăia neignoranți, le mai zicem și bolșevici) îți va spune că finanțarea alocată Educației este cea mai mică din UE și asta trebuie să fie cauza. Este cea mai mică din UE, dar nu e asta cauza. Din 2015 și până în 2019, salariul net în Educație s-a dublat, pe date oficiale. Și totuși, nicio afurisită de îmbunătățire nu s-a simțit. Puștii de azi învață mai multe chestii utile de pe youtube decât de la școală. Pentru că școala românească este doar o secție a muzeului de paleontologie și singurul lucru pe care îl poți învăța de acolo este cum să devii parte din muzeul respectiv. Ăsta e modelul pe care școala îl pricepe și îl dă mai departe. În 2016 am fost la un pas să avem o revoluție în Educație, dar sistemul a fost mai puternic. Probabil că este cel mai puternic din muzeu, devreme ce în acest deceniu am avut un președinte fost inspector școlar și un premier analfabet funcțional, fost profesor de liceu. Pornit promițător cu Reforma Miclea și apoi introducerea camerelor la Bac de către Funeriu, deceniul Educației în România s-a îngropat singur, contribuind și el semnificativ la emigrarea masivă. Pentru că părinții vor o perspectivă pentru copiii lor și tot mai des înțeleg că școala în România nu oferă una reală, pe de o parte, iar pe de altă parte, societatea românească n-a fost pregătită și n-a știut ce să facă cu jumătate de generație picată la Bac. Așa că nu le-a lăsat altă șansă acestor copii decât să emigreze. Testele Pisa au venit și s-au dus, lumea deja a uitat, în fond ele confirmă tendința de 40 de ani (începută în 1979) niciodată întreruptă a Educației din România. Se duce în jos, iar limită de jos nu există. Citiți în această cheie și abandonul școlar, căci sărăcia și ignoranța părinților este doar efectul eșecului din Educație din deceniile precedente. 

Trezirea conștiinței

Dar, ca de fiecare dată în istorie, schimbarea paradigmelor economice implică și schimbarea celor politice. Cei care aveau 15-20 de ani la criza din 2008-2010, s-au trezit în 2017 că pe ei îi interesează să nu distrugă Dragnea Justiția, că ei vor să țină România în UE, că vor să #reziste valului retrograd și populist trezit de spaimele generațiilor anterioare. Ei sunt cei care au resuscitat de fapt conștiința noastră națională la un nivel cum n-a mai fost niciodată în istorie așa cum a fost în acest deceniu – sute de mii de oameni care rezistă în stradă pentru un obiectiv abstract, fără legătură directă cu salariul lor, cu confortul de acasă sau cu nivelul de trai. Dar această revoluție nu s-a terminat, va continua și în deceniul următor și vă voi vorbi mai mult despre ea în articolul de mâine.

Ultimii trei ani au fost unii ai întâlnirilor. În stradă, dar și la vot. Scriam în articolul precedent că s-au întâlnit în stradă generația a doua și generația a treia de la Revoluție, mai firave separat dar care devin treptat mai relevante în societate. N-a fost doar asta. S-au întâlnit tot acolo, în Piața Victoriei (pe 10 august) și cei plecați cu cei rămași în țară, iar represiunea brutală n-a distrus ci a întărit această unire. Alegerile din 2019 au fost rezultatul acestor evenimente, dar puține bătălii s-au dat și multe au rămas de dat pe acest front. Să vedem cât durează această alianță între generații. Deși este oarecum naturală, ea este totuși neobișnuită, căci de regulă generațiile consecutive intră în conflict, nu se aliază. Priviți-i așadar cu mai multă înțelegere și cu mai puțină condescendență pe cei care stau cu nasul în telefoanele mobile sau se îngrămădesc la 5Gangul lui Selly, căci de ei depinde practic totul.

Dacă tragi linie și aduni, Deceniul II al noului mileniu n-a fost deloc unul strălucit pentru România, dar nici în totalitate pierdut nu se poate spune că a fost. O formulare mai corectă cred că ar fi – în acest deceniu România a pierdut mai mult decât au pierdut românii. Asta pentru că deși țara a pierdut masiv populație, cei plecați sunt probabil mai bine acolo unde sunt, iar cei rămași, deși traumatizați de acest deceniu, sunt mai regăsiți cu ei înșiși ca națiune dar au reușit cumva o punte și cu cei din Diaspora. Puteam mai mult? Evident! Puteam cel puțin dezvoltarea Poloniei, ca să păstrez același exemplu, deși nivelul mai scăzut și întârzierea noastră anterioară ne dădeau un potențial de creștere mai mare decât al vecinilor din nord. Puteam mai rău? Da, puteam să rămânem și bătuți și cu banii luați, adică fără dezvoltare dar și fără trezirea politică ce face totuși azi diferența (în favoarera noastră) față de Polonia și Ungaria. 

Revin mâine, cu un articol despre ce avem de făcut în noul deceniu, al treilea, Anii ’20.