Emil Boc în Epoca de Aur

de Moise Guran

N-a cântat cocoşul de trei ori că Emil Boc s-a şi ridicat de la masa de Paşte, hotărât să repună România pe roţi. La propriu! Nu e foarte clar de unde a luat premierul României lumină dar la trei zile de la acest eveniment, el a anunţat lansarea unor vaste programe de investiţii în autostrăzi, centrale nucleare, termo şi hidro, locuinţe, spitale şi chiar un penitenciar. Îţi vine să crezi că premierului i-a picat greu friptura de miel şi, după aceea a visat arginţi şi investiţii câte n-a văzut România în 20 de ani de capitalism la un loc.

Şi totuşi nu, nu despre asta e vorba. Pur şi simplu guvernul a ajuns la o soluţie evidentă de cel puţin patru ani – statul nu va avea niciodată suficienţi bani pentru a face autostrăzi, centrale, gazoducte sau spitale aşa că mai rămân doar investiţiile private. Un parteneriat adică public-privat, în care statul concesionează exploatarea, iar privatul face investiţia şi îşi scoate banii cu profit în zeci de ani. Deşi pusă pe tapet încă de prin 2005, această soluţie a fost permanent evitată de politicienii noştri. Însuşi Traian Băsescu spunea acum doi ani că o autostradă de acest fel este mult mai scumpă. De fapt nu este. Bineînţeles că în costul kilometrului de autostradă intră şi dobânzile investiţiei şi costurile de întreţinere dar să fim serioşi, aceste costuri le plătim oricum şi atunci când se face o investiţie cu bani de la buget. Doar că ele nu se văd la fel de bine.

Marele dezavantaj al unei investiţii private este că ea nu prea lasă loc de şpagă. Dacă vine însuşi constructorul cu banii, atunci de ce ar mai da şpagă responsabililor statului. Acesta este motivul real al ignorării unei soluţii simple pentru atât amar de ani în care România a rămas subdezvoltată.

Emil Boc a făcut deocamdată o declaraţie de intenţii. Ca el au mai făcut şi alţii. Un proiect care se întinde pe 20-30 de ani mai necesită şi 20-30 de ani de seriozitate.