Rușii se apropie de culminație și probabil vor încerca să înghețe frontul. Fără amenințare nucleară, nu prea au cum.

Moise Guran

În ciuda propagandei și a declarațiilor politice belicoase sau ambițioase, realitatea de pe front arată că, după cucerirea unei părți importante din sudul și estul Ucrainei, rușii nu mai prea pot să avanseze, nici chiar atunci când atacă foarte concentrat, așa cum au făcut în ultima săptămână la Severodonețk. În termeni militari, asta sugerează “o culminație”, un punct dincolo de care agresorul nu mai poate susține ofensiva, iar rușii par a fi aproape de acest punct. Totuși, chiar dacă Armata Rusă nu a reușit să cucerească Donbasul și, cu atât mai puțin să ajungă la Odesa, teritoriul luat de la ucraineni, mai ales în sud, de la Herson la Mariupol, este unul de mare importanță, atât economică cât și strategică. De acum sunt mai clare obiectivele lui Vladimir Putin, sau, mai exact, ce a mai rămas din obiectivul lui Putin de a cuceri toată Ucraina, în condițiile în care contraofensivele ucrainene sunt tot mai numeroase și mai eficiente. Bănuiala mea este că Armata Ucraineană va încerca cât de curând să îi împingă pe ruși înapoi în Crimeea, dar nu este clar dacă și când va putea elibera teritoriile pierdute din Donbas.

Acum vreo lună, reputatul Institut pentru Studierea Războiului din SUA, avansa ipoteza că Putin urmărește să cucerească Donbasul, să proclame apoi un soi de victorie în Ucraina, dar, pentru că Armata Rusă se va fi epuizat din punct de vedere al resurselor umane și tehnice până atunci și, în mod previzibil, nu va putea să și păstreze acele teritorii, Putin ar urma să le alipească rapid la Federația Rusă, pentru a le putea apăra apoi cu arme nucleare, dacă va fi nevoie, de contraofensivele ucrainene. Mai exact pentru a amenința cu folosirea lor, având în vedere doctrina de apărare a Federației Ruse.

Până acum, un singur lucru este cert – rușii chiar nu mai au cu ce să lupte. La Severodonețk atacă disperat, cu resurse luate de pe alte fronturi, ceea ce le-a și permis ucrainenilor să facă o străpungere peste râul Inhuleț, la nord de Herson, pe frontul de sud, și să îi alunge de lângă Harkov, pe frontul de est. În sud au adus tancuri vechi de prin anii 50, în est trag cu katiușe (Grad) ca la Stalingrad, că atâta mai au, iar rachetele de croazieră, lansate de pe submarine sau din bombardiere care le dau avânt de deasupra Mării Caspice sunt probabil gestionate parcimonios.

Dar bătălia de la Severodonețk pare a fi supt și resurse de pe frontul din Donbas, ofensivele de la Izium și de la Donețk spre Sloviansk (care ar fi trebuit să încercuiască tot Donbasul) fiind din ce în ce mai slabe. Ba chiar și dinspre Popasna, unde rușii încercau să efectueze o încercuire a Severodonețk de la sud, sunt respinși. 

Pierderile Armatei Ruse în această bătălie în care a concentrat trupe de elită și de sângeros renume (ceceni, spetznaz, Wagner) sunt probabil foarte grele, de vreme ce n-au putut să țină orașul mai mult de două zile, după ce îl luaseră cu lupte de stradă în care infanteria blindată n-a putut beneficia de suport aerian și de artilerie. În plus, moartea generalul rus Roman Kutuzov, comandantul forțelor care atacau dinspre Popasna, reverberează profund în societatea rusă, acesta fiind nu numai o figură respectată, dar și cu un nume de mare notorietate – un alt Kutuzov, Mihail Kutuzov, fiind cel care l-a învins și alungat pe Napoleon din Rusia, acum 200 de ani.

La începutul săptămânii trecute, ISW aproape că a anticipat acest dezastru, arătând clar că Severodonețk este o localitate fără miză economică sau strategică, singura sa încărcătură fiind una politică – Putin le-a ordonat soldaților săi să cucerească Luhanskul, iar Severodonețk este ultimul oraș mai mare (100 de mii de locuitori) din această regiune administrativă, care împreună cu regiunea Donețk, formează Donbasul istoric.

Sesizând această presiune politică la care Armata Rusă a fost supusă destul de aiurea, Armata Ucraineană a aplicat cea mai deșteaptă tactică cu putință – a evacuat în prealabil orașul fără mult tam-tam, a simulat că se retrage pentru a-i momi pe ruși printre blocuri, unde nu își pot folosi superioritatea în materie de aviație, artilerie și armament greu (tancuri) din cauza apropierii liniilor, iar apoi i-a măcelărit acolo. Concentrarea de la Severodonețk este o vulnerabilitate (decisă politic de Putin, care se crede probabil, ca Hitler, mare geniu militar) și pentru celelalte fronturi. De aceea spun că Armata Rusă pare a se apropia de culminație.

Numai că situația rămâne în continuare complicată. Chiar dacă Putin nu poate proclama o victorie în Donbas, asta nu îl împiedică totuși să alipească teritoriile cucerite (și care nu-s deloc mici), iar apoi să amenințe cu folosirea armei nucleare în cazul în care ucrainenii încearcă să-și elibereze pământurile, adică noul teritoriu al Federației Ruse. Până la urmă, doctrina militară care permite folosirea armei nucleare “în cazul unei amenințări existențiale la adresa Federației Ruse” este atât de vagă, că poate fi interpretată oricum. 

Istoricul Timothy Snyder observa zilele trecute (pe Twitter) că atunci când nu-i iese ceva, Putin pur și simplu schimbă vorba, iar propaganda sa pleacă imediat în direcția respectivă. El dă ca exemplu Siria, dar și comunicarea oficială a Kremlinului în preziua războiului din Ucraina – pe 23 februarie rușii spuneau că nici vorbă de invadarea Ucrainei, iar pe 24 că invazia era inevitabilă. La fel poate face Putin și cu obiectivul de cucerire (“eliberare”) a Donbasului, dar la fel poate face și cu doctrina de utilizare a armelor nucleare.

Probabil că ucrainenii au calculat deja acest risc, având în vedere strategia lor generală. Este adevărat că hărțuirea merge mai mult în defensivă decât în atac, iar fără armament greu, fără aviație și artilerie mai lungă, ei nu pot întreprinde contraofensive ample prin care să îi scoată pe ruși din Herson.

Totuși, amânarea acestor acțiuni ofensive ucrainene trebuie că are mai multă legătură cu calcularea punctului de culminație al Armatei Ruse, iar strategii ucraineni mizează mai mult pe o retragere în debandadă a acesteia, așa cum era pe cale să se întâmple și chiar s-ar fi întâmplat și la Kiev, dacă nu venea ordinul de retragere. 

Mult mai important decât orășelul Severodonețk din Donbas, mai important chiar și decât Hersonul, care este cap de pod peste Nipru, Ucraina a pierdut Energodar, cu uriașa centrală nucleară Zaporijie. Probabil strategii militari știu că, pe termen lung, nici Energodar, nici altceva din sudul țării nu prea poate fi apărat dacă Armata Ucraineană nu îi împinge pe ruși peste Istmul Perekop, înapoi în Crimeea. Deși politicienii ucraineni vorbesc de recucerirea Crimeei, acest lucru nu prea se poate întâmpla fără riscul unui atac nuclear decât în cazul unui colaps total al Rusiei ca stat. Ceea ce, paradoxal, s-ar putea produce mai degrabă în cazul în care aceasta folosește armele nucleare decât dacă nu le folosește. 

În concluzie, deși se vorbește despre un război lung, până la finalul anului, sau întins chiar pe mai mulți ani, eu cred că luna iunie se va dovedi decisivă pentru cursul acestuia. Rusia este într-o luptă contratimp până la momentul de culminație militară, care, zic eu, este aproape. Dincolo de acel moment, va mai putea să-și mențină pozițiile cucerite doar prin amenințare nucleară și o înghețare a frontului. Ucraina intră însă și ea în criză de timp, în așteptarea armamentului greu din Occident, care ar trebui să-i dea posibilitatea unor ofensive care să producă retragerea Armatei Ruse din teritoriile ocupate, înainte de o înghețare a conflictului pe care rușii ar dori-o în cazul în care nu mai pot să înainteze. Oricât de urâte au fost evenimentele de până acum, este posibil ca momente chiar mai tensionate să fie înainte, în zilele și săptămânile următoare.