Gestionarea riscului unui atac nuclear rusesc în Ucraina

Moise Guran

De câte ori Rusia vorbește despre laboratoare de arme biologice în Ucraina, cei avizați știu că, de fapt, Rusia amenință cu folosirea armei nucleare. Distrugerea unui presupus astfel de laborator ar putea fi pretextul pentru utilizarea unei bombe nucleare tactice (nestrategică, de amploare mică, dar totuși o bombă nucleară, aici detalii într-o analiză BBC), în fapt o modalitate de reperare a prestigiului de bully internațional al Rusiei, după ce armata sa, despre care se spunea că e a doua cea mai puternică din lume, s-a făcut pur și simplu de râs în Ucraina, din punct de vedere tactic și logistic. S-a făcut desigur și de plâns, dar bombardarea intenționată a blocurilor de locuințe, a adăposturilor pentru civili (așa cum era teatrul din Mariupol), mitralierea oamenilor aflați la coadă la pâine sau trasul cu obuz de tanc după un om, o persoană fizică aflată pur și simplu pe stradă, toate acestea tot neputință arată. Totuși, neputința Rusiei pune Ucraina într-o situație și mai dificilă decât era deja – contraatacurile de succes din ultimele zile măresc riscul de atac nuclear. Deci cum ar trebui să procedeze pe mai departe Ucraina? Și cum ar trebui să procedeze restul lumii, pentru gestionarea acestui risc?

Pe harta de mai sus, valabilă joi, 17 martie, am trasat cu linie roșie punctată obiectivele pe care Arnata Rusă pare a le fi avut, ca axe de înaintare dinspre Harkov și dinspre Donbas. Deși Kievul pare a fi fost obiectivul prim al ofensivei, cred că pe termen scurt acest obiectiv a fost abandonat.

După trei săptămâni de război nu mai pare deloc probabil ca forțele ruse să poată cuceri Kievul, iar lunga coloană din nord-vestul capitalei ucrainene, mai exact retragerea acesteia, poate fi mai mult un asset de negociere. La fel și înaintările dinspre nord-est și est de Kiev, extrem de expuse, pe care ucrainenii le hărțuiesc fără prea mari probleme. În rest, Rusia trage munți de rachete – potrivit Pentagonului, în primele trei săptămâni de război, rușii au lansat asupra Ucrainei cam 1000 de rachete, aproape 50 pe zi. Rezultatul este desigur foarte imprecis din punct de vedere militar și cu pagube civile mult mai mari. 

În același timp, imposibilitatea rușilor de a cuceri, sau măcar de a încercui sau ocoli Harkov și de a înainta spre Nipru și Zaporojie, pentru a tăia Ucraina în două, pare a le fi lăsat un singur spațiu de manevră, cel din sud-est, unde bombardează sălbatic Mariupol și înaintează treptat din Donbas pentru a încercui forțele ucrainene de pe acel front. Este evident acum că Armata Rusă a renunțat pentru moment la intenția de a-și mai deschide drumul spre Odesa, nici nu mai atacă Nicolaev, pentru că pur și simplu nu mai are cu ce să susțină și acest front, cel puțin până la securizarea Donbasului, asupra căruia se și concentrează.

Înainte de începerea conflictului au existat informații că întreaga operațiune de cucerire a Ucrainei este gândită în trei pași, separați între ei de perioade de încetare a focului și negocieri sterile, în care rușii ar simula că vor încheierea războiului. De aceea spun că forțele de la Kiev ar putea juca rolul unui asset de negociere – retragerea lor într-un moment în care forțele ruse care au intrat dinspre Crimeea vor fi făcut joncțiunea cu cele de la Donețk, poate fi un argument pentru un acord de încetare a focului sau chiar a unuia pentru pace. Cât ar dura o astfel de pace ar fi oricum sub semnul întrebării.

Desigur, ucrainenii vor cere în continuare retragerea rușilor din toate teritoriile ocupate, dar cred că e clar pentru toată lumea că cel puțin forțele dintre Zaporojie (mai exact Energodar) și Donețk nu vor mai pleca de acolo și mai pot fi scoase doar dacă sunt atacate și forțate să plece de Armata Ucraineană. Dar exact aceasta ar fi o situație “de netolerat” în care riscul ca Rusia să recurgă la arme nucleare tactice ar bate în roșu.

De aceea spun că ucraienii sunt cumva într-o situație imposibilă, forțați mai mult să se apere decât să atace, pentru că cu cât situația Armatei Ruse devine mai jalnică, cu atât riscul pentru populația Ucrainei este mai mare.

În același timp, rolul pe care comunitatea internațională îl mai poate juca în încheierea acestui conflict s-a limitat considerabil. El a fost limitat de la început la simpla voință a lui Vladimir Putin, dar lumea a sperat altceva. Americanii au putut doar să-l încurce și să-l amâne, dezvăluindu-i planurile în avans. Ulterior, după debutul invaziei, sancțiunile au fost introduse treptat tocmai pentru a lăsa spațiu de negociere, dar s-a dovedit că acest spațiu pur și simplu nici nu a existat. 

Tot ce a mai rămas pe masă acum este atât – gestionarea riscului de a folosi arme nucleare. Bănuiala mea este că acesta ar putea fi adevăratul motiv pentru care SUA au oprit livrarea de avioane MIG-29 către Ucraina – pentru a mai avea măcar o pârghie de amenințare asupra lui Putin, preferând în schimb să livreze ucrainenilor arme antiaeriene. Dacă ucrainenii ar avea mai multe avioane de luptă, atunci ei ar putea desfășura cu succes ofensive de scoatere a rușilor din teritoriile cucerite în țara lor. Să ne amintim faptul că decizia lui Putin de a pune în alertă Forțele Nucleare Strategice, o amenințare nucleară clară, a venit a doua zi după decizia UE de a plăti pentru înarmarea Ucrainei și de declarația neinspirată a comisarului Josep Borrell privind intenția de a livra avioane Mig-29. Faptul că americanii au oprit apoi acest plan nu înseamnă că respectivele arme nu vor fi livrate Ucrainei, ci că vor fi probabil livrate doar dacă Putin folosește arme nucleare în această țară. Până atunci, acest joc al Pentagonului cu uite Mig-urile, nu sunt Mig-urile pare a avea sensul de amenințare tocmai pentru gestionarea riscului folosirii de arme nucleare în Ucraina.

Deși improbabilă, o altă pârghie importantă pentru încheierea conflictului s-ar putea dovedi desigur China. În acest sens este de urmărit întâlnirea on-line dintre Joe Biden și Xi Jinping din această după amiază. Dacă în urma acesteia informațiile vor fi puține și formale, atunci cel mai probabil China va fi refuzat să pună presiune pe Rusia pentru încheierea conflictului. Sunt mult prea multe mize în joc și rămâne de văzut câtă influență mai poate avea președintele SUA, sau, mai exact, cât de mult își permite să cedeze pentru a obține colaborarea Chinei în oprirea Rusiei, având în vedere totuși că, pentru SUA, Taiwanul și Marea Chinei de Sud reprezintă probabil o miză mai mare decât Europa de Est sau amenințarea unei Rusii ce s-a declasat singură din topul puterilor militare mondiale.