Șomajul a crescut și va mai crește, dar pe termen scurt

Moise Guran

Fără a fi o tragedie, pierderea locului de muncă este un eveniment neplăcut atât pentru angajat, cât și pentru angajator. Șomajul pe termen lung dă naștere însă unor situații dramatice, atât la nivel individual, dar și ca fenomen social. Din start trebuie să lămuresc o confuzie larg răspândită în societatea noastră – șomer nu este cel care nu are un loc de muncă, ci acela care nu are dar își caută activ un loc de muncă. Cel care nu are loc de muncă, dar nici nu își caută unul, nu este șomer, este o persoană inactivă economic, chiar dacă încasează ajutor de șomaj. Ca fenomen social, șomajul (adică creșterea numărului de persoane care își caută de lucru) derivă numai din reducerea ofertei de muncă, așa cum se întâmplă în timpul recesiunilor economice. Inactivitatea e așadar altceva, iar țara noastră a avut întotdeuana inactivitate mare, chiar dacă rata șomajului era mică.

Institutul Național de Statistică m-a surprins ieri cu o creștere semnificativ mai mică decât mă așteptam a cererii de locuri de muncă, în aprilie (4,8%). Este adevărat, creșterea a fost mai mare în martie, dar și asta a fost o surpriză. Mulți s-au grăbit să facă imediat concedieri pe fondul închiderii comerțului, a barurilor, restaurantelor și hotelurilor, deși aveau posibilitatea să își trimită în șomaj tehnic angajații, pe cheltuiala statului. Însă cei care îi aveau la negru n-au putut să apeleze la șomajul tehnic și, bănuiala mea este că de acolo a venit suplimentul de aproximativ 50 de mii de oameni care își căutau activ de lucru în perioada stării de urgență. 

Ceea ce nu înseamnă că doar 50 de mii de oameni și-au pierdut slujbele în urma pandemiei ci, subliniez încă o dată, aceștia sunt cei care au și început să își caute imediat de lucru, în ciuda restricțiilor de circulație și a cvasiimposibilității de a găsi ceva în perioada respectivă. 

Datele de la statistică venite azi arată o scădere semnficativă a consumului populației, pe toate categoriile de comerț, inclusiv cel alimentar. Pierderile de volum în vânzări sunt chiar mai mari decât cele de încasări, în condițiile în care, am simțit cu toții la vremea respectivă, prețurile au și început imediat să crească, inclusiv în marile hipermarketuri. Așadar numărul concedierilor și, implicit, al celor care își caută de lucru, trebuie că a continuat să crească și în mai. Probabil că va înregistra vârfuri în iunie, odată cu expirarea șomajului tehnic, dar și iulie, poate și în august, pe măsură ce consumul populației, dar și comenzile externe, vor continua să scadă, punând presiuni suplimentare de restructurare pe angajatori.

Știm de la criza precedentă că astfel de decizii se iau rapid în mediul privat. Nu și la stat. În 2008 șomajul a crescut în câteva luni în România până la 5,9%, încă înainte de declanșarea crizei financiare propriu-zise. În 2009 a ajuns spre 7%, iar în 2010 pe la 7,5%. Sigur, concedierile au continuat și după 2008, dar o economie cu multe firme mici are flexibilitate mare, iar în România IMM-urile angajează cam 60-70% din forța de muncă privată. Altfel spus, chiar dacă o criză economică se manifestă prin închideri de firme mici, la o perioadă de câteva luni de la recul apar alte firme mici care încearcă să recupereze segmentul de piață lăsat liber și oferă, bineînțeles, de lucru. 

Din tot acest tablou lipsește deocamdată statul român, ceea ce nu este nici surprinzător și nu e neapărat nici rău. La criza trecută statul s-a decis să-și restructureze cheltuielie salariale la doi ani după privați și a făcut-o în cel mai prost mod și în cel mai nepotrivit moment cu putință – a crescut TVA-ul pentru toată lumea într-un moment în care consumul se prăbușise și a decis să taie salariile în loc să-și reducă personalul, deși șomajul rămăsese pe la 7% iar statul avea personal în exces. De aceea spun că nici nu știi dacă e bine sau nu e bine ca statul român să facă ceva în timpul unei crize economice, căci de regulă face prostii. 

Unii economiști consideră că la o rată a șomajului de sub 5% încă vorbim de criză de forță de muncă. Efectele acesteia sunt deprofesionalizarea angajaților, scăderea calității produselor și o lipsă generală de competitivitate a firmelor. După emigrările masive, fenomenul caracteristic pentru România ultimilor 20 de ani n-a fost șomajul ci criza de forță de muncă. Sigur, șomajul este o traumă la nivel individual dar pentru societate e mai tragică inactivitatea decât șomajul. Eu nu exclud posibilitatea ca până la finalul acestui an România să înregistreze într-adevăr un milion de șomeri, așa cum au estimat unii. Nu cred însă că acest fenomen va dura foarte mult, decât dacă toată Europa se afundă într-o depresie prelungită. La cum arată pachetul de stimulare propus de Angela Merkel Germaniei, eu cred că și România va avea de lucru, indiferent că autoritățile noastre pricep ceva din ce fac nemții sau nu pricep nimic.