Carantina a rezolvat multe, dar nu și pandemia de prostie

Moise Guran

Facebookul dar și televizorul au găzduit în aceste două luni, dar mai ales în ultimele săptămâni, texte, declarații și scene de o idioțenie ieșită din comun, genul acela de imbecilitate anecdotică despre care nici nu-ți vine să crezi că există în realitate și, atunci când o vezi, nu înțelegi dacă e banc sau chiar e pe bune. Probabil cea mai cruntă dovadă de prostie, și încă o prostie ce s-a dovedit periculos de contagioasă, mi se pare a fi teoria că n-a fost și nu e nimic serios cu epidemia asta, dovadă numărul mic de morți. O mie. Care ar fi murit oricum, indiferent că stătea el, prostul satului, în casă sau nu, pentru că acei oameni erau fie bolnavi, fie bătrâni. Dincolo de o dezumanizarea completă, astfel de specimene sunt incapabile să distingă efectul de cauză și să înțeleg că numărul morților, mic, mare, atâta cât o fi că nu s-a terminat, devine tocmai pentru că am stat în casă și pentru că majoritatea populației a respectat restricțiile. Cum spunea cineva, internetul și interactivitatea l-a ridicat pe acest prost al satului la rangul de comentator global, iar opiniile sale nasc pui vii, se propagă adică cu o viteză de nestăvilit, găsind imediat rezonanță în opiniile altor imbecili care nu vor nici informație, nici analize, nici studii, vor doar pe cineva care să le confirme propriile lor păreri. Ei bine, după 15 mai, această rețea a prostiei, bine reprezentată și la noi și prin alte părți, devine principalul pericol pentru restul omenirii.

Specialiștii nici nu au sperat că pandemia va dispărea după această perioadă de carantină. Nici nu s-a pus problema așa, că era imposibil ca virusul să dispară prin ordin de partid, că nu suntem în China. Să aplatizăm curba!, așa au zis tot timpul. Aceste două luni de încuiere prin case au avut două sensuri directe, mari și late, plus încă vreo câteva implicite:

1. Protejarea bătrânilor și a bolnavilor cronici. Nimeni, nici eu, nici tu, nici Iohannis sau Donald Trump, nimeni nu are puterea să decidă când moare sau când trăiește cineva. Viața este mai firavă ca un fir de ață, dar datoria morală și legală a oricăruia dintre noi este să o protejăm așa cum e. Viața unui diabetic sau a unui bătrân este egală ca valoare cu viața oricărui alt om, tânăr, sănătos, sau oricum ar fi el. Nici chiar cei mai imbecili dintre oameni nu pot fi condamnați la moarte, nici chiar atunci când ei cred că virusul nu există pentru că nu se vede, sau că antenele de telefonie mobilă le pot implanta cipuri în creierele lor prețioase, nici când, inconștienți, ei spun că își asumă riscurile. Într-o epidemie nu-și asumă nimeni riscuri doar pentru el, decât dacă trăiește în sihăstrie. Iar noi am trăit în sihăstrie două luni, fiecare pentru el, dar și fiecare pentru toți ceilalți.

2. Evitarea unui vârf al epidemiei ce ar fi dus la suprasolitarea spitalelor. În Italia și Spania această nenorocire s-a produs. Și, într-o astfel de situație, medicii chiar trebuie să aleagă între cine trăiește și cine moare, ceea ce este dramatic și inuman. Și România și celelalte țări est-europene știau că rețelele lor sanitare vor intra în colaps mai repede decât cele din Italia sau Spania, de aceea au și acționat imediat și chiar mai ferm decât în țările vestice. Ei bine, acest pericol încă nu a trecut, dar s-a mai diminuat. Asta pentru că…

3. Populației îi trebuia un interval de timp pentru a pricepe în primul rând că pericolul e real și că virusul nu se tratează în toate cazurile cu ciorbă, dar are nevoie de timp și pentru a-și schimba reflexele personale și sociale – renunțarea la datul mâinii și la contactele fizice mai puțin utile, purtarea măștii și, deloc în ultimul rând, spălatul mai frecvent. Fără această perioadă de carantină, probabil că oamenilor le-ar fi trebuit nu două luni ci șase pentru a-și schimba comportamentul, iar numărul morților ar fi crescut însutit.

4. Medicii au avut timp să-și îmbunătățească protocoalele de intervenție și schemele de tratament. Nu suficient, căci ei încă nu înțeleg perfect nici virusul nici formele de manifestare ale bolii COVID-19, bâjbâie în continuare și cu medicația, dar astfel de evoluții sunt firești. Medicina presupune mii de ani de observație și acumulare de cunoștiințe, iar patru luni după apariția unei boli reprezintă un interval de timp infim. Mare lucru dacă până la finalul anului se ajunge la o schemă universală de tratament, mare lucru dacă un vaccin va fi disponibil peste un an de acum încolo, dar aceste două luni au fost esențiale pentru medici! Sigur, în final coronavirusul va deveni ceva banal, o să-l tratăm cu o pastilă, așa cum azi tratăm cu o „banală” aspirină una sau alta, Atâta doar că omenirii i-a luat mii de ani să ajungă la aspirină, deși substanța activă era cunoscută din vechime. În realitate doar prostia e banală, aspirina nu, căci spre deosebire de aspirină, prostia nu presupune evoluție.

5. Da, economia suferă, dar ar fi suferit oricum, chiar dacă nu treceam prin starea de urgență. Nu scăderea PIB-ului în cele două luni de carantină reprezintă problema, ci exact schimbarea comportamentului uman, la nivel planetar. Volkswagen și-a redeschis iar apoi și-a reînchis parțial unele linii de producții pentru că n-avea pentru cine să producă. Economia României nu va suferi pentru că nu se vor mai duce românii la mare (se vor duce, o să vedeți) ci pentru că mare parte din ea depinde de cererea de produse și servicii din UE și din restul lumii. PIB-ul Suediei a scăzut și el în primul trimestru din 2020, asta deși țara respectivă a făcut doar recomandări de carantină. Lumea e atât de interconectată încât chiar dacă din primul trimestru noi ceilalți am prins doar una-două săptămâni de oprire, ei, care nu prea s-au oprit, tot au avut de suferit. Încerc să vă spun că și dacă românii erau perfect imuni la coronavirus, și dacă nu s-ar fi impus nicio zi de stare de urgență, intrarea în recesiune tot ar fi fost inevitabilă.

Desigur, contaminările cu coronavirus vor continua și e posibil chiar ca, pe la început de iunie, să constatăm că numărul zilnic al acestora a crescut. Dar asta mai depinde și de cealaltă epidemie, cea de prostie. Cu cât prostia e mai izolată, cu atât scade și rata de răspândire a coronavirusului. Nu cred că noi sau altă țară vom mai trece printr-o perioadă de izolare precum cea care se încheie azi. Pentru că, din rațiunile arătate mai sus, mâine vom fi mai pregătiți să confruntăm coronavirusul decât eram acum două luni, chiar dacă atunci erau o sută de cazuri active și depistate, iar azi sunt 7500 de cazuri active și cine știe câte nedepistate. Chiar dacă rata de contaminare se va multiplica în lunile următoare (și eu cred că se va multiplica) important este ca rata mortalității să fie mai mică. Pentru asta, eu cred că fiecare dintre noi ar trebui să întârzie cât mai mult cu putință momentul în care ar putea intra în contact cu virusul. Amintiți-vă să vă informați din mai multe surse, amintiți-vă să nu vă lăsați manipulate spaimele și, mai ales, încercați să nu-l priviți în mod necesar cu simpatie pe cel care vă confirmă opiniile. De acord? Nu? Bun! Nici nu trebuie!

UPDATE: În acest articol din 14 mai nu aveam cum să anticipez că Idiotul Satului va ieși în Piața Victoriei în ziua următoare, ba chiar va da și interviuri. Iată-l!