Bani, bani, bani… Să nu sărim din balta cu bani direct în puț!

Moise Guran

Da, recunosc, mă îngrijorează puțin modul în care toată lumea aruncă cu promisiuni de bani zilele astea. Dăm bani pentru șomaj tehnic, puteți să nu vă mai plătiți ratele nouă luni, puteți să nu vă mai plătiți nici taxele nuștiucât timp (bine că au revenit asupra anunțului că nici nu mai trebuie declarate până pe 25 martie). Bani, bani, bani… Milioanele nu mai sunt suficiente, bilioane și trilioane de euro și de dolari sunt promise firmelor și mai ales populației planetei pentru a salva economia mondială de la o recesiune iminentă. Dar de unde vin acești bani? În mod evident, ei sunt creați din nimic. Și dacă un credit este creator de monedă (masă monetară) în contul unei munci viitoare, inevitabila încetinire a economiei lasă cu atât mai mult această masă monetară fără acoperire. Vestea bună este că toate economiile lumii riscă aceeași situație. Vestea proastă este că, deși riscă aceeași situație, diferențele culturale și geopolitice vor face ca unele țări să acopere mai repede masa monetară creată acum, ceea ce le va lăsa pe celelalte (să le zicem mai leneșe) într-un risc de depreciere valutară care va frâna și investițiile și dezvoltarea, adâncind prăpastia dintre unii și alții.

Așa cum explicam în articolul de ieri, ceea ce încearcă guvernele lumii (al României, inclusiv) este să evite o criză financiară, adică o lipsă a banilor. În realitate, o criză a început deja, dar nu e o criză de bani, este una direct economică (lipsă a consumului și a comenzilor, chiar dacă banii există). Omenirea a sărit peste baltă și a plonjat direct în puț, iar acum se pompează bani în balta de lângă puț, ca să se ridice nivelul apei din puț, poate, poate se ridică și ăl de-a căzut, adică economia mondială. Va funcționa? Sincer să vă spun nu știu, și cine zice că știe bravează.

Ceea ce încerc să vă spun este că aceste cantități de bani promise vor fi un soi de paliativ, de pastilă care să facă mai puțin amară criza economică. Este aceasta soluția? Depinde foarte mult de modul în care alege fiecare pe unde să bage banii în economie.

Inflația, adică o creștere a prețurilor produselor, este inevitabilă la nivel mondial, dar nu va fi nici liniară, nici universală. Nu toate produsele se vor scumpi, de fapt în primă fază este posibil ca scăderea cererii de produse non-esențiale să producă o scădere a prețurilor și a tarifelor, mai ales a tarifelor, căci serviciile de tot felul vor fi cele mai afectate. În schimb, produsele și serviciile de primă necesitate, (alimentele, comunicațiile, transporturile) este mai probabil că se vor scumpi, chiar dacă nu imediat. Un caz aparte îl reprezintă energia, care, deși input de primă necesitate și în afaceri și în viața noastră de zi cu zi, va fi afectată de recesiune și probabil se va ieftini abrupt în primă fază.

Sunt foarte multe necunoscute în această ecuație și, așa cum spuneam, nu există un model istoric pentru această criză. Dar există totuși modele de greșeli istorice, dar și de bune practici. Hai să ne concentrăm puțin pe două modele de relansare, mult dezbătute în România ultimilor 30 de ani – cel german de după război (ordoliberal) și cel românesc de după Revoluție, pe care l-am menționat eu ieri și despre care am mai scris aici.

Să-i spunem Modelul Românesc 1990. După 1989, România avea mii de fabrici fără cerere, depășite din punct de vedere tehnologic, dar care au continuat să funcționeze încă cel puțin șase ani. Cum a fost posibil asta? Cu bani tipăriți de BNR, o masă monetară emisă pentru o uriașă producție pe stoc. Nu discutăm acum intențiile criptocomuniștilor români, am scris despre ele aici, discutăm modelul, pentru a-i înțelege greșelile. 

Acum nu mai sunt fabrici de stat, sunt private, dar oricâți bani ar tipări BNR și i-ar da statul prin bănci, linii de credit, scutiri și înlesniri de taxe (credit fiscal), în final soarta oricărei afaceri depinde totuși de capacitatea managementului ei de a se adapta cererii. Dispare cererea de croisante? Te apuci rapid de covrigi! Altfel, oricâțibani ți-ar da cineva, în final tot dai oamenii afară și închizi.

O greșeală similară, dar la o scară mai redusă, a fost făcută de statul român și în 2009, când, deși nu mai erau fabrici de stat iar firmele private se restructuraseră încă din 2008 (au concediat cam 20% din oameni), statul a ales să-și păstreze personalul din instituțiile publice, le-a crescut chiar salariile în 2009, pentru a le tăia în 2010, când consumul oricum scăzuse. Cu ce bani? Păi tot cu bani tipăriți, căci creditele de la FMI și Banca Mondială, din 2009 și 2010  Alți bani tipăriți, altă distracție. În anii următori consumul s-a prăbușit efectiv, căci statul tot a intrat în criză de bani și s-a văzut nevoit să mai crească și TVA-ul. Modelul românesc 1990 a fost așadar doar parțial aplicat în 2009-2010, din fericire. 

Modelul German 1950. Confundat adesea cu cel neoliberal, a presupus un anume tip de intervenție a statului, atât pe partea de investiții publice (de aici confuzia cu modelul neoliberal), cât și pe cea de protecție socială. Erhart și Adenauer au evitat pe cât posibil erorile Republicii Weimar (1919-1933) preferând în locul inflației interbelice o marcă puternică ce, teoretic, nu ajuta o Germanie orientată spre export. Și totuși, educația muncii, calificarea, disciplina, solidaritatea și, deloc în ultimul rând, sentimentul vinovăției pe care națiunea germană l-a avut după război, au făcut modelul german unul de succes. El avea să devină mai târziu prototipul Uniunii Europene, cel puțin la nivel monetar.

Problema este că această pandemie afectează consumul pe întreaga planetă și, cel puțin la acest moment, modelul german bazat pe exporturi (scumpe, cu valoare adăugată mare) nu pare că s-ar putea aplica viitoarei depresii mondiale. Eu cred însă că asta este o iluzie generată de vremurile terifiante pe care le trăim și de sentimentul de final de lume. Chiar dacă prioritățile se vor reașeza, chiar dacă modelul consumerist va dispărea, cei care produc pentru alții o vor duce mai bine decât cei care consumă de la alții. Sau decât cei care consumă și atât. E clar că nici modelul românesc de după 1989 nu e ce trebuie și, de fapt, pe acela noi trebuie să-l evităm cât putem de mult. 

Deocamdată statul român încă se poate împrumuta pe piețele externe, iar emisiunea de lei implicită (Ministerul de Finanțe schimbă valuta în BNR) cel puțin nu generează riscuri de curs valutar. Se va putea împrumuta în continuare doar dacă va ști să țină unele echilibre, chiar dacă altele (inclusiv cel bugetar) vor fi în mod evident sacrificate. Nu deficitul bugetar va fi problema anilor ce vin, problema va fi ce faci cu banii pe care îi împrumuți sau îi tipărești. Vom avea inflație? Da, toate țările vor avea, dar asta nu înseamnă în mod necesar că vom avea și o scădere a cursului leului. Cel puțin nu una abruptă și nu acum, imediat.

Sigur, treaba BNR va fi să asigure soliditatea sistemului financiar, să se asigure că băncile au bani, că îi dau mai departe populației, firmelor și statului. Pe de altă parte, statul nu are capacitatea de a ști ce afaceri vor merge și ce domenii vor sucomba. Poate alege să salveze unele domenii, da, poate decide  dar ar fi mai util să se concentreze pe infrastructură. Iar dacă statul știe să direcționeze banii în ce ne lipsește nouă cel mai mult, atunci economia își va reveni pe termen mediu, cred că putem evita și o explozie a șomajului, în ciuda faptului că, da, numeroase întreprinderi mai mici sau mai mari vor fi nevoite să se reorienteze. Sigur, tentațiile populiste sunt mari, văd că deja politicienii se supralicitează de la o zi la alta, iar asta mă cam îngrijorează. Dacă politicienii nu iau deciziile bune în acest an și în cei care vor urma, vom avea și inflație și falimente și șomaj și cam tot ce a însemnat până acum “modelul românesc”. Hai să renunțăm la el că nu e bun!