96.113 afișări

Gânduri despre o criză economică pentru care nu avem un model istoric din care să învățăm

Moise Guran

M-am tot gândit și m-am gândit și voi continua probabil să mă mai gândesc zile și luni de aici încolo, împărtășindu-vă desigur gândurile mele… criza economică ce se profilează nu seamănă totuși cu nimic din istoria economică a omenirii, pentru că deși pandemii au mai fost, mari întreruperi de activitate, depresii economice și recesiuni au mai fost, niciodată lumea nu a avut această combinație de acum – globalizare și interdependență economică + peste 50% din valoare adăugată din marketing și consum + pomparea unor cantități uriașe de monedă nou creată practic din nimic. Am tot căutat prin cărți de istorie a economiei, ca să vă ofer aici fragmente, dar adevărul e că nimic de până acum nu seamănă cu ceea ce vine. Cea mai apropiată comparație am găsit-o totuși cu cea a economiei românești de după 1990. Atâta doar că acum e toată planeta, la nivel de efecte, în situația în care eram noi atunci – o schimbare bruscă și brutală de paradigmă economică.

Alaltăieri am văzut câteva simulări ale ifo Institute din Munchen, care a calculat că două-trei luni de oprire ale economiei germane ar induce o recesiune cuprinsă între 7 și 20%. Doar ca să înțelegeți dimensiunile, în 2009 economia Germaniei a scăzut, dar pentru un singur an, cu 7,9%. Vă explic mai târziu de ce calculul lor este cam aritmetic și, pe cale de consecință, cam optimist. Deocamdată să reținem că deși în general diferența dintre Germania și România este totuși cea dintre Mercedes și Logan (nu, noi încă nu suntem la nivelul Dusterului) pe structură economică (industrie/servicii în PIB) cele două țări sunt oarecum similare. Ceea ce nu înseamnă că putem extrapola calculul ifo Institute pentru economia Germaniei și la economia României, dar el este totuși un bun punct de pornire.

Acum să sărim puțin peste ocean, la frățiorii noștri americani, unde, după ce s-a făcut vreo lună că nu vede pandemia (și, bănuiesc eu, și-a folosit și influența pentru a întârzia OMS să o declare) domnul Trump tropăie acum prin Casa Albă, amenințând că el repornește economia până la Paște (12 aprilie) că “SUA nu a fost concepută ca să stea închisă”  (bună asta, felicitări speech writer-ului!)… ce să mai, Trump amenință că el sare gardul Casei Albe și că-i eliberează și pe ceilalți de prin casele lor, în care oricum nu prea stau. Omul are alegeri la toamnă și oricum nu l-au caracterizat niciodată apăsările morale. Însă Bill Gates, un alt domn de peste ocean, unul semnificativ mai vizionar decât primul, avertizează că 6-10 săptămâni de întrerupere totală (cu excepția lanțurilor critice – alimente, energie, internet) ar permite economiei să se recupereze mai bine decât o întrerupere prea scurtă care abia ar prelungi pandemia.

Mă tem că domnul Gates încearcă mai degrabă să transmită optimism, căci această dilemă (cât ne oprim și cât scade economia) devine oarecum falsă dacă omenirea va trece (și eu cred că va trece) printr-o schimbare de paradigmă economică. Ajustările PIB-urilor naționale nu mai au nicio relevanță în condițiile în care nevoile se reașează, iar omenirea va fi mai preocupată de satisfacerea celor primare, ceea ce va da totuși naștere unor alte tendințe. Sigur, acesta nu este sfârșitul economiei liberale (nici vorbă!) dar după astfel de șocuri ceva, ceva tot se schimbă definitiv.

Ca să înțelegeți de ce spun că lumea de mâine nu va mai semăna deloc cu cea de ieri, gândiți-vă la ce aveați de gând să vă cumpărați anul ăsta. Poate o mașină nouă, sau chiar o casă nouă, poate un televizor sau doar o mașină de spălat sau ceva de strictă necesitate. Este că intențiile pe care le aveați acum două săptămâni nu mai seamănă deloc cu cele pe care le aveți azi? Cât se va schimba și cât va conta importanța unor nevoi de bază, așa cum ar fi mâncarea sau energia, față de altele, așa cum ar fi mersul la cinema, la mall sau la un salon de înfrumusețare? La cât de repede evoluează incredibila situație prin care trecem, este foarte probabil ca în săptămânile și lunile următoare percepțiile noastre să se schimbe și mai mult. De aceea vă spuneam mai sus că nu are mare valoare nici calculul ifo Institute. Tendințele economice sunt date de comportamentul oamenilor, de temerile sau de optimismul lor, iar acum acestea se schimbă radical și nu se schimbă în bine.

La Marea Depresie din 1929-1933 a fost vorba de o criză financiară, marcată în final de colapsul băncilor și închiderea efectivă a acestora. Timp de câteva săptămâni în America au circulat hârtii de datorie (I owe you) iar noul președinte (F.D. Roosevelt) a tipărit bani fără jena administrației anterioare. La fel în 2008, criza de finanțare (faza I a unei depresii) a fost cea care a cauzat criza economică (faza a II-a), iar autoritățile lumii au reușit să evite blocajul din 1933 tocmai tipărind bani. Ceea ce se grăbesc și acum să facă toți, căci de unde credeți că vor veni miliardele alea anunțate la nivel mondial și în România, inclusiv? Dar despre asta o să scriu un articol separat în zilele următoare.

Guvernele lumii promit așadar că vor arunca cu bani în populație și în firme, probabil că bine fac, încă nu știm sigur, dar acesta este doar un comportament bazat pe experiențele anterioare, menit să evite declanșarea unei crize financiare. Pe când această criză nu prea are un corespondent (un model) istoric.

Cert este că acum NU avem o criză financiară (lipsa banilor), intrăm cu toții direct într-o criză economică (lipsa comenzilor și risc de faliment pentru numeroase firme), ale cărei caracteristici sunt încă foarte greu de anticipat la acest moment. Injecțiile de bani, amânările de rate și facilitățile fiscale vor îndulci pastila o perioadă, pentru a amâna criza socială (șomaj și sărăcie, faza a III-a a unei depresii) ce urmează de regulă unei crize economice. Se va încerca poate inclusiv producția pe stoc o perioadă, în speranța unei relansări a consumului, dar care eu nu sunt sigur că va veni. De aceea am făcut comparația cu economia României de după 1990. Puteam să o fac și cu cea a Germaniei de după război, dar acolo modelul de recuperare a fost diferit. 

La acest moment avem așadar mai multe incertitudini decât certitudini despre ce urmează. Dacă mă întrebați pe mine (și sper să greșesc) frânarea violentă a consumului este inevitabilă. Nu, nu va fi ca la criza din 2008-2012, când consumul a scăzut treptat timp de patru ani, acum frânarea se face în interval de săptămâni, iar asta riscă nu numai să prăbușească întregi industrii de bunuri (să le spunem neesențiale) dar chiar schimbarea paradigmei (și raportului) marketing/producție așa cum o știm de după Al doilea război mondial, și mai ales din anii ‘70. Voi continua să public pe acest site cât mai multe analize economice și sociale (cele politice chiar devin puțin relevante) concentrându-mă cât mai mult pe economia României.