Nu, nici de data asta nu suntem pregătiți pentru o criză economică

Moise Guran

Sunt două chestiuni dincolo de orice dubiu, în acest moment, și încă două, consecutive, sub semnul întrebării:

1. Că trăim prima pandemie din ultimul secol e fără dubiu, de acum întrebarea mai este doar dacă ea va putea fi stăpânită în următoarele luni sau se va întinde pe mai mulți ani. Specialiștii spun că e improbabil ca un vaccin (vaccinul previne îmbolnăvirea, tratamentul e altă discuție) să poată fi produs mai devreme de primăvara anului viitor, situație în care coronavirusul, chiar stăpânit în această primă fază, va reizbucni în toamnă și nu va putea fi eradicat mai devreme de 2022, sau chiar mai târziu dacă apar mutații ale virusului. Dar se fac eforturi susținute și, în situații limită, omenirea este capabilă să-și depășească limitele. Să sperăm că un vaccin va fi gata până în toamnă. Ceea ce ar scurta, dar nu ar elimina efectele economice ale pandemiei.

2. Că recesiunea globală este inevitabilă, acesta este de acum un fapt. Dar să nu confundăm recesiunea (scăderea economiei) cu criza. De răspunsul la prima întrebare (cât va dura pandemia) depinde în principal și răspunsul la a doua – va putea fi evitată o depresie economică globală? Aici variabilele sunt multiple, mai ales că astfel de evenimente schimbă cursul istoriei, schimbă paradigma de evoluție a omenirii, cu efecte și pozitive și negative. Da, sunt și efecte pozitive, iar dacă v-ați gândit imediat la reducerea poluării, mie mi se pare mai important șutul în fund pe care îl primim spre digitalizare, o posibilitate pe care o avem deja de ani de zile, dar pe care noi o evităm din prostie pură.

Și acum să vorbim despre noi, românii.

În mod evident și deloc neașteptat, din punct de vedere economic România este prinsă pe picior greșit și de această criză, la fel cum a fost și în 2008, și în 1997, și în 1980, ba chiar și în 1929 (despre 1929, argumente aici). Țara este în deficit excesiv, statul s-a împrumutat până peste poate pentru a plăti salarii și pensii, investițiile publice sunt în minime istorice. Practic trăim de câțiva ani pe datorie, alimentând un consum care nu justifica decât alte și alte datorii, sectorul privat fiind cel care duce în spate, cu chiu cu vai, o țară care era oricum blocată în propriile tare culturale. 

Dar frânarea, inevitabilă, și a producției și a consumului (mai ales a serviciilor), este acum cea mai mică problemă. Adevărata problemă este perspectiva a ceea ce specialiștii numesc un sudden stop, adică o oprire bruscă a fluxului de investiții private, cauzat de criza economică globală. Așa cum era să se întâmple, dar nu s-a întâmplat în 2009. Încă nu suntem acolo și poate nici nu vom ajunge, dar e bine să ne pregătim și să știm ce avem de făcut. Și, dacă pe termen scurt, discuțiile se vor concentra pe combaterea răspândirii coronavirusului, creșterea inevitabilă a cheltuielilor medicale și alocările pentru siguranța publică, pe termen mediu și lung statul trebuie să se concentreze pe anularea pomenilor electorale și pe restructurarea rapidă a propriului aparat, cel care îi consumă acum cea mai mare parte a resurselor. Statul român va trebui să fie pregătit să stimuleze economia, dar el nu poate face deocamdată asta, pentru că, la fel ca de fiecare dată, el e un stat care abia mai respiră sub propriile sarcini, neproductive.

Acum nu mai e momentul pentru dezbateri filozofice, nu mai discutăm ce e de stânga și ce e de dreapta, crizele economice au faze bine știute de economiști, iar acestea nu țin cont nici de campaniile electorale, nici de educația populației, nici de capacitatea politicienilor de a-și asuma sau nu măsuri nepopulare. 

Ca să înțelegem despre ce vorbesc, în 2008, atunci când statul ar fi trebuit să facă ceea ce spun eu acum că ar trebui să facă, România a continuat cu cheltuielile iresponsabile, deși criza venise. Dar noi aveam alegeri. În 2009 economia s-a prăbușit, dar noi iar aveam alegeri. Nici în 2010 statul nu a reușit să relanseze investițiile publice, ci a mărit taxele și a tăiat salariile, deși el avea prea mulți angajați, nu salarii prea mari. Abia în 2011 statul a relansat investițiile publice, ceea ce trebuia să facă în 2007-2008, atunci când criza bătea la ușă. Am ieșit din criză în 2012, după patru ani pierduți, efectiv pierduți, patru ani în care s-au schimbat paradigmele politice și demografice, s-a adâncit emigrația și, în final, s-au deschis cei opt ani de guvernare ai PSD cu fix consecințele pe care le știți. Bineînțeles că toate au avut legătură cu criza aia economică, astfel de evenimente nu rămân fără consecințe.

Revenind în 2020, acum nu alegerile contează, ceea ce contează este exact capacitatea clasei politice de a se desprinde de aceste realități meschine, pentru a se concentra pe contracararea efectelor previzibile ale unei depresii globale destul de probabile, dar pe care poate poporul s-ar putea să nu le înțeleagă, oricât de bună ar fi comunicarea guvernamentală. De exemplu, acum cursul de schimb crește ușor. Lumea nu știe, dar piețele da, că BNR vinde lunar valută (între 500 de milioane și un miliard de euro, după estimarea mea) pentru a contracara efectele consumului excesiv din ultimii ani, dar și pe cele ale crizei politice. Și nu vinde de ieri de azi, vinde de aproape un an. Atunci când statul nu se va mai putea împrumuta ieftin din extern, presiunea se va întoarce pe piața internă a banilor. 

Sunt sigur că BNR știe ce face, dar probabil politica monetară se va concentra în perioada următoare pe protejarea firmelor din România. Dacă statul nu revine la un comportament responsabil, se va întâmpla la fel ca în 2009-2010, criza bugetară va fi transferată fie firmelor, prin scumpirea banilor, fie populației, prin inflație. În ambele cazuri efectele tot sociale sunt. Cât despre politica fiscală, ea este acum prea relaxată pentru a putea fi relaxată și mai mult (scăzute taxele), așa cum ar trebui procedat în situații de criză. De aia nu e bine să scazi taxele când ai creștere economică, că nu mai ai de unde să scazi când nu mai e creștere. În absența boomului de consum, statul român va fi obligat acum să se restrutureze ca să aibă bani pe care să-i bage el în economie, prin investiții.