A doua revoluție ratată?

Moise Guran

Despre prima știți, aia din 89. Puțini s-au ridicat într-adevăr împotriva comunismului acum 30 de ani, dar mulți împotriva lui Ceaușescu, a foamei și frigului, a sclaviei. Acei mulți n-au înțeles imediat că Ceaușescu, la fel ca și dictatura sa, erau sistemice, că nu există comunism cu față umană (vezi represiunea asupra Țărilor Baltice, din 1991) și nici democrație fără capitalism. N-au înțeles că Ceaușescu nu era cauza ci unul dintre efecte, la fel ca foamea și frigul. În 1990 românii au votat reflex dar covârșitor comunismul, confirmând faptul că revoluția anti-comunistă era departe nu numai de a învinge, dar nici măcar nu era aproape de a fi înțeleasă de locuitorii țării. Târziu, șapte ani mai târziu, comunismul (nu și comuniștii, care s-au perpetuat până la ședința omagială a Parlamentului de ieri) a pierdut puterea în România, sub presiunea unei generații care își dorea deja să intre în UE și în NATO. Acea generație nu a reușit totuși niciodată să devină dominantă în România. Pentru că a plecat. A emigrat masiv. Noi, cei care eram adolescenți sau tineri la Revoluția din 89, cei care azi avem 40-50 de ani, noi nu am reușit cu adevărat să învingem comunismul. Țara a intrat în NATO trasă de un interes american conjuctural, am intrat apoi în UE mai mult târâți de un curent favorabil. Dar comunismul a subzistat în România prin oamenii săi în primul rând, s-a perpetuat printr-o mutație iliberală și plutocratică, știută, simțită, dar neînvinsă. Și atunci ați venit voi, următoarea generație, cei care aveați 20-25 de ani la Roșia Montană, când ați ieșit prima dată în stradă, alături de noi, cei din generația celeilalte revoluții. Apoi ați ieșit la Colectiv, apoi în 2017 la OUG 13 și în august 2018. Undeva prin 2016 m-am prins (nu știu de ce mi-a luat atât de mult) că trăim o nouă revoluție în adevăratul sens al cuvântului. Am sprijinit-o cât am putut, am ieșit eu însumi în stradă (călcându-mi deontologia) am scris mult, am formulat obiective, am sugerat reforme necesare pentru coerență și, da, i-am criticat liderii când mi s-a părut că au luat-o razna. Acum această a doua revoluție riscă soarta primeia, a celei din 1989. Și deși eu mai fac mișto uneori de marxismul unora sau altora, nu comunismul este pe cale să o învingă ci, la fel ca data trecută, oportunismul. Și timingul ratat. 

Este oarecum nedrept că USR-ul ca partid este asociat imaginii acestei schimbări profunde pe care mulți o dorim pentru societatea noastră. În USR mai sunt vreo zece mii de membri activi, mulți oameni de calitate, de acord, majoritatea tineri, din generația asta nouă ce a ieșit în stradă, cum spuneam, începând cu Roșia Montană. Dar USR n-a reușit să devină partid în adevăratul sens al cuvântului în primul rând pentru că nu și-a găsit lideri inspiraționali, oameni capabili să-i ajute să treacă peste conflictele doctrinare, să le clarifice și să le asigure coerența în obiective pentru România, iar nu pentru ei ca grupare. Bineînțeles, faptul că USR pierde în mod evident membri, incapabil de fapt să aibă o prezență semnificativă în județe, are legătură tot cu absența unei perspective, subminată de măcelul intern.

În mod la fel de evident, PLUS este altceva. În partidul lui Dacian Cioloș au intrat mai degrabă oameni din generația mea, de 40-50 de ani, dar acest al doilea partid “revoluționar”, a apărut din cauza crizei primului, a crizei USR. Ceea ce nu înseamnă că PLUS a reușit să evite pe de-a-ntregul problemele USR, enumerate mai sus. Uitați-vă, doar ca exemplu, la războiul ăsta pe candidați la Primăria Capitalei – el ratează ca rezultat eventuale soluții pentru București, fiind consumat într-o bătălie pe formă privind candidatul și partidul. Vrea, nu vrea, PLUS e tras în criza USR.

Dar partidele sunt instrumente pentru realizarea unor obiective naționale. Când un partid devine scop în sine, proclamând înainte de toate câștigarea alegerilor (pentru că “noi suntem altfel”) și lăsând în derizoriu reforma ca scop al accesului la putere, atunci vorbim deja despre ratarea revoluției. Istoria a avut tot felul de oameni noi, de la bolșevici la legionari și până la omul nou ceaușist (despre care o să și scriu zilele astea, căci eu am fost unul dintre ei) dar toți au avut în comun exact asta – deteriorarea idealismului într-un oportunism care ar fi putut rămâne infantil dacă n-ar fi devenit tragic.

Spun că USR este în mod nedrept asociat acestei revoluții începute cu protestele (din toamna 2013) împotriva proiectului Roșia Montană, continuate cu cele de la Colectiv, în 2015, apoi în ianuarie – februarie 2017, august 2018 și până în mai 2019, pentru că oricât de buni ar fi cei zece mii de membri ai USR, ei nu sunt totuși cele două milioane care au votat USR-PLUS în 26 mai. Nici nu pot vorbi în numele acelora, căci cei care i-au votat pe 26 mai 2019 nu i-au votat de buni ce erau (liderii fiind totuși puțin convingători) ci pentru ideea de schimbare, de revoluție. Dezamăgirea votanților din 26 mai s-a văzut și la votul pentru prezidențiale, dar se vede și în sondaje. Sunt două generații de dezamăgiți acolo, iar una a mai ratat o revoluție, este obosită și va abandona. 

Eu nu cred că USR mai are multe șanse de revenire, iar PLUS este un brand politic prea nou pentru a obține un scor semnificativ la alegerile din 2020. De aceea am și scris imediat după prezidențiale că doar Alianța și o clarificare pe obiective pentru România, iar nu epuizarea în războaie interne, reprezintă singura șansă pentru ambele partide. PNL a preluat destul de abil o parte a obiectivelor strigate în stradă în acești ani, ceea ce nu garantează însă nici eșecul, dar nici succesul acestei “a doua revoluții”. Separate, USR și PLUS au o șansă de a intra la limită în parlament și de a deveni (poate unul dintre ele, cel mai probabil USR) nu parte a unor schimbări profunde pe care și generația mea, dar și generația copiilor noștri, și-o doresc pentru România, ci un partid de opoziție, cu perspectivă de guvernare, eventual după 2024. Probabil mulți membri și lideri ai USR și PLUS chiar urmăresc asta. Pentru că n-au învățat nimic din revoluția cealaltă, cea din 1989, care deși în mod accidental și-a atins unele obiective, a ratat timingul și consecutiv, a ratat și o schimbare de profunzime a României.