26.613 afișări

Statul român e doar o convenție. Salarială.

Moise Guran

Dacă vrei să auzi adolescente urlând te sfătuiesc să cauți un film, nu să faci jocul unora care au trecut peste dorința familiei de a nu face publice înregistrările Alexandrei. Uite, e un film american din 2013, Apel de urgență (The Call), cu niște asemănări sinistre față de ceea ce s-a întâmplat acum la noi. O operatoare de la 911 greșește în cazul unei adolescente răpite, întrerupe legătura, sună înapoi, îl alertează astfel pe criminal, iar acela omoară victima. Acțiunea propriu-zisă a filmului se petrece după o perioadă de timp, când o altă adolescentă este răpită, iar aceasta nu poate fi localizată (vedeau doar celula) exact ca în situația de la Caracal. În esență, filmul este despre proceduri bazate pe experiență, despre evoluția operatorului de la 911, de la primul la al doilea caz, dar și despre uriașul aparat (statal) declanșat într-o situație de criză. Merită văzut pentru asta, dar merită înțeles și finalul. Operatoarea și victima îl prind chiar ele pe criminal, dar nu-l predau poliției, ci îl lasă îngropat în propria ascuzătoare. Adică îl execută, transformându-se ele însele în asasini. Acest final, neverosimil și comercial, răspunde așteptărilor unui public (american) oripilat o oră și jumătate, însetat de răzbunare și căruia i se oferă ceea ce vrea – sânge și happy-end. Publicul respectiv nici nu avea conștiința încărcată a unei societăți răspunzătoare că a tolerat atâta timp un sistem nefuncțional. A noastră o are și pe asta.

Da, Caracal este un nou Colectiv… Gigină, Giulești, Larisa, Apuseni… observați cât de multe și cât de frecvente sunt aceste cazuri în care statul și-a omorât cetățenii! După fiecare astfel de Colectiv cei mai rudimentari dintre noi (nu toți, dar o masă mare) cred că răzbunarea (de la demisia unuia sau altuia și până la introducerea pedepsei cu moartea) este modalitatea de rezolvare a situației. De fapt, această mulțime își ascunde în furie propria responsabilitate, și vrea rezolvări urgente pentru a putea uita. Nici uitarea, nici rezolvările urgente nu aduc însă cu adevărat soluții. Nu aduc nici evoluția sistemului, nici proceduri mai bune, nici eliminarea nepotismelor, sunt doar supape prin care presiunea publică este eliberată, iar sistemul (prost, corupt, spuneți-i cum vreți) scapă și se perpetuează. Demisiile șefilor din Poliție, de la Caracal la IGPR, au fost primele supape. Și le-au dat că i-au pus alții, dar niciunul nu și-a găsit nicio vină, nicio greșeală în recrutarea cadrelor, sau în altceva, nimic. Apoi șeful STS, buf! demisie, fâsss! altă supapă! Apoi ministrul de Interne, căruia nici nu i se putea reproșa concret ceva, după șase zile, demisionează și el. Gata, s-a rezolvat! Nu s-a rezolvat nimic.

Este și o păcăleală pentru public, dar și o ieșire din încercuire pentru oligarhia unui sistem pur idiocratic (care promovează mediocritatea în locul meritocrației). Dar aici problema este a unei părți mult mai mari din societate, care crede că specializarea înseamnă o diplomă (obținută sau nu pe plagiat), pe care, dacă o ai, primești implicit și dreptul de a dormi la umbra ei până la pensie (specială), indiferent ce știi să faci. Te descurci tu! Fără teamă de concurență pe post, fără presiunea de a evolua permanent (căci lumea se schimbă prea repede pentru ei) căci altfel vine unul mai tânăr, mai vrednic sau mai bun și te lasă pe drumuri. Salariu, relaxare, iar salariu… cel mult nu mai avansezi. Iar dacă totuși ești vrednic, tot nu avansezi, dacă n-ai pile, pe când dacă ai pile dar nu evoluezi, poți avansa. Acesta este de fapt “Sistemul de Stat” al României. Nepotismul și pilele îl completează ierarhic, dar esența lipsei de performanță a instituțiilor statului o reprezintă în realitate scoaterea posturilor publice (peste tot, din școli și până la ultimul post de poliție) în afara unei piețe concurențiale a muncii, una în care să-ți fie pur și simplu teamă că vei fi concediat și-ți va lua altul locul, dacă pe tine nu te interesează să evoluezi profesional, să înveți să pornești harta cu localizarea, să știi cum să liniștești o victimă și ce informații utile să obții de la ea.

Acesta e statul român. Așa a fost, așa a rămas. Degeaba zicem toți, în frunte cu Iohannis… băi, ce a ajuns statul român! Nu, frate! Ăsta a fost întotdeauna, și în comunism, și după, dar chiar și înainte de comunism. Doar sistemul de demiteri rapide în caz de criză sistemică a venit după 89 și el este în realitate o șaradă jucată pentru public, pentru că nimeni nu pleacă cu adevărat din sistem. Adică nu e ca atunci când tu sau eu am fi dați afară de la serviciu și nu ne-am mai găsi de lucru! Nu. Ei se rotesc, revin, bazându-se exact pe ieșirea din încercuirea presiunii publice prin demisii, pe uitarea și iertarea pe care societatea și le oferă sieși, răcorită de demisie sau de condamnarea criminalului. Iar ei știu asta, s-au învățat, fac aceeași schemă de fiecare dată. Pentru noi nu sunt suficiente nici demisiile, nici condamnarea.

În 30 de ani, doar două instituții au oferit câteva excepții de la acest sistem – SMURD-ul și DNA-ul. Dar și acelea au fost iluzii. Ambele instituții s-au bazat fiecare pe doi oameni excepționali (Arafat și Kovesi) profesioniști cum probabil mai sunt și alții, dar care au avut temporar și accidental un culoar mai bun. Și au inovat, s-au luptat, au împins lucrurile înainte, creându-ne și nouă, celorlalți, cei care trăim în afara sistemului statului român, convingerea că se poate. Dar, cel puțin în cazul DNA, s-a dovedit că nu, nu toți procurorii sunt la fel de zmei, și că da, și zmeii de la DNA n-au mai fost chiar zmei după ce Kovesi a fost crucificată de sistemul pe care nu a reușit să-l învingă și care a scuipat-o afară.

Deci cum procedăm? Ce reformăm? Cu cine? Care e capacitatea clasei politice de a înțelege această presiune a societății? Pe acest blog sunt sute de articole cu propuneri. Unele mai radicale, altele mai moderate. Am scris și eu, au mai scris și alții, dar nu ideile ne lipsesc. Lipsesc exact oamenii care să aibă curajul asumării lor. Nici legile nu ne lipsesc, chiar dacă au hăcuit cât au putut legislația în ultimii ani. La fel cum procurorii și polițiștii au ajuns la un „curajos” consens să nu intervină până la 6 dimineața, pentru că aveau lege și să intervină și să nu intervină, Sistemul Statului român supraviețuiește pentru că nimeni n-are curaj să-l schimbe.