Copiii pe care i-am uitat

Cristina Tunegaru
guest post

Diana e în clasa a VIII-a și învață la o școală din mediul rural. Are părul lung, auriu, obraji îmbujorați și e mereu senină, zâmbitoare; văzând-o te gândești la un lan de grâu copt într-o zi de vară. La clasă, Diana e timidă, nesigură, aproape tăcută. Doar în fața colii albe, ea pare să se transforme, pentru că imediat știe cum trebuie așezate imaginile, cum să îmbine culorile și formele, cum să creeze iluzii, vede obiectele în spațiu și le proiectează cu pricepere.

Imediat ce am văzut cum i se însuflețește chipul proiectând o planșă, am întrebat-o: „Vrei să mergi la un liceu de artă?”

„Da, doamna! Aș vrea la Tonitza. Dar trebuie să învăț să fac umbre; încă nu știu foarte bine cum să creez lumină.”, mi-a răspuns cu o voce sigură, fără inflexiuni, privindu-mă direct în ochi.

Nici nu avea de unde să știe; de-a lungul celor opt ani de școală, Diana a învățat să deseneze de una singură, așa cum a știut mai bine, admirând modele și exersând; nu a avut șansa unui profesor calificat de desen care să o îndrume, să o formeze, să-i șlefuiască talentul. Nu a lucrat niciodată sub îndrumarea unui profesionist. M-a surprins lista de lucruri pe care dorea să le învețe. Cumva, ea a intuit ce are nevoie să știe.

Atunci mi-am dat seama că are toate șansele să intre la un liceu de artă și că trebuie să încerce. Să descoperi un copil atât de talentat e o ocazie unică, să îl ajuți e o datorie. Am căutat un profesor de desen și, cu greu, am găsit pe cineva dispus să ne ajute cu două luni înainte de probele practice de la Tonitza. Așa că, începând din aprilie, la fiecare sfârșit de săptămână, Diana pleacă de acasă foarte dimineață, merge jumătate de oră până în stația de autobuz din satul vecin. Acolo așteaptă cuminte microbuzul, care nu are program fix. Uneori vine după un sfert de oră, alteori după o oră. Între orele 8:30-9:30 ajunge la Obor unde o aștept de fiecare dată și mergem împreună cu metroul la profesoara de pictură. Ajungem acolo la 10. După mai mult de două ore petrecute pe drum, urmează un curs de patru ore. La finalul primei ședințe, o găsesc pe Diana în fața unui album cu picturi celebre, pe care-l răsfoiește cu încântare. Și-a dorit atât de mult să-l ia acasă, să îl citească pe îndelete, să învețe din el. Sau măcar mai multe manuale de desen să fi avut. Tot atunci a învățat cum să țină creionul în mână, cum să stea pe scaun când desenează, ce creioane să folosească.

De multe ori, merge la pregătire și de două ori pe săptămână. Eu alerg prin oraș să îi cumpăr materiale, creioane, culori, pensule. Când iese, Diana e mereu atât de radioasă, deși frântă de oboseală. Se lasă pe bancheta din spate a mașinii parcă pentru a-și trage sufletul câteva minute. Apoi se ridică zâmbitoare și îmi spune ce a învățat, înșiruie tehnici sau îmi arată planșele ei atât de muncite. Opt ore durează aventura ei bucureșteană, opt ore până când ajunge iarăși acasă. Și niciodată nu a dat înapoi. Niciodată nu a uitat să-și facă o temă, o planșă, niciodată nu a dezamăgit-o câtuși de puțin pe profesoara de desen.

Uneori, microbuzul nu oprește să o ia. Așa s-a întâmplat și la ultima ședință. Diana m-a sunat și, pentru prima dată, vocea ei altădată puternică tremura a plâns: „Nu a oprit mașina, doamna. Și i-am făcut cu mâna. Nu mai pot să vin.” Am găsit o mașină cât de repede am putut și în mai puțin de o oră am mers să o iau din stație. Nici măcar răceala puternică nu a împiedicat-o să vină la pregătire.

„Doamna, eu știu că voi trece de probele practice. Sunt sigură.”, mi-a spus într-una din zile când se pregătea să se întoarcă în sat.

„Ați vrea să mă ajutați apoi să învăț pentru examenul la română, să mă ascultați. Să iau o notă cât mai mare.” Rugămintea ei m-a înduioșat. Sigur că o voi ajuta.

De curând, Diana a dat probele practice la Tonitza. A obținut note foarte bune și a fost admisă. A fost atât de încântată de reușita ei. A muncit mult. Acum, colegii și profesorii o numesc „pictorița noastră” și ea zâmbește cu fața în pământ și știu cât se bucură. Am început și pregătirea intensă la materiile de examen.

În timp ce la Ministerul Educației conțopiștii lucrează cu sârg pentru întoarcerea la primitivul manual unic, în multe școli din mediul rural nu sunt profesori calificați la unele discipline. Ministerul, care ar trebui să nădușească de efort, să se căznească să găsească mijloace de a atrage profesorii buni în zonele dezavantajate, se preface că problema nu există. Ne-am obișnuit să evaluăm performanța copiilor doar în notele de la română și matematică, ignorând ca ei sunt atât de diferiți și de frumoși în unicitatea lor. Copiii talentați au șanse mai mici să-și atingă potențialul  artistic dacă s-au născut în mediul rural. În multe școli rurale, orele de desen și de muzică sunt adeseori preluate de alți profesori sau de diriginții de la clase. Profesorii de desen nu ajung în satele îndepărtate de orașe, acolo unde adeseori transportul nu se plătește, ore sunt puține și plătite la fel de prost ca în oraș.

Avem nevoie de politici publice care să atragă profesorii în mediul rural, de salarii semnificativ mai mari pentru rural, de plata transportului. În loc să se reducă, cu fiecare an, prăpastia dintre rural și urban se adâncește, copiii care depind cel mai mult de învățământul de masă și care nu au șansa de a învăța prin meditații sunt cei care au cel mai mult de suferit. Într-un sistem de educație falimentar în care părinții investesc în meditații pentru succesul copilului, cei care pierd sunt copiii din medii dezavantajate. Pentru ei, viitorul nu e luminos și adeseori rămân captivi în sărăcie. Pe Diana am ajutat-o eu împreună cu alți oameni inimoși. Dar câți copii minunați, talentați, nevinovați nu se pierd în fiecare an și eșuează într-un sistem neiertător față de cei din familii mai puțin înstărite?

Mergeți să predați în școlile din mediul rural; veți găsi copii ca Diana, foarte talentați, puternici, curajoși, care au nevoie să fie descoperiți, încurajați, veți descoperi copii cărora le puteți schimba viața în bine. În mediul rural, orice gest de bunătate are un impact extraordinar, nemăsurat pentru viețile copiilor. Nu cred că există împlinire mai mare decât să vezi că eforturile tale dau roade, că un copil înflorește de bucurie, că se nasc în sufletul lui speranța și încrederea.