Când știi că țara ta a luat-o pe un drum fără întoarcere?

Moise Guran

E o perioadă a istoriei noastre care mă obsedează – din 23 august 1944 și până în 30 decembrie 1947. Trecerea de la o societate totalitară nu s-a făcut dintr-o dată, ci în acei trei ani, treptat. Deși Armata Roșie ocupase România și, teoretic, se putea trece imediat la orice, pe fondul colaborării strategice între ruși și englezi (militare, dar și la nivel de intelligence; practic pică toată rețeaua românească din Europa), Stalin a preferat o instaurare treptată a dictaturii comuniste în România. Desigur, lucrurile s-au accelerat după Ialta (feb. 1945), au luat amploare după alegerile din noiembrie 1946, au intrat în linie dreaptă odată cu stabilizarea monetară din vara lui 1947 (s-au confiscat 95% din bani, implicit toate averile), s-au terminat în momentul abdicării Regelui și au fost consfințite prin noua constituție din 1948. Dar acei ani i-au păcălit pe mulți români. Deja, la alegerile din 1946 (falsificate probabil masiv), era prea târziu.

Când știi că țara ta a intrat pe drumul fără de întoarcere al dictaturii? După ce se fură voturi? După ce un lider forte devine treptat autoritarist, schimbând treptat registrul, candidând de unul singur, impunându-și oamenii, apoi modificând practicile și, în final, conținutul democratic al legilor? Când pune mâna pe justiție, pe poliție sau jandarmerie? Ce mai poți face atunci când unul sau mai mulți politicieni de acest fel urmează să organizeze alegeri? După alegeri încep să dispară oameni de pe stradă. Răpiți unii, ridicați de Securitate apoi, uneori fără știrea familiilor, luni de zile, executați și îngropați… Mă rog, nu insist, comparațiile făcute între acțiunile DNA împotriva corupților de azi și ceea ce s-a întâmplat atunci sunt chiar deplasate, strigătoare la cer, un afront impertinent adus memoriei acelor oameni.

În loc de orice comentariu despre evenimentele prezentului v-am scos un pasaj din cartea lui Stelian Tănase – Clienții lu’ Tanti Varvara. Este o carte de istorie a partidului comunist, dar am preferat să selectez nu evenimentele și luptele pentru putere din perioada 1944-1947, ci câteva pagini de analiză și interpretare ale autorului, în legătură cu comportamentul liderilor comuniști în perioada respectivă. O perioadă care pe mulți i-a păcălit, așa încât numeroși lideri (politicieni, intelectuali, oameni de afaceri, dar și țărani) au fost surprinși de evenimente și au murit în pușcării.

Luați acest text și ca pe o recomandare de a cumpăra această carte (click pe poză pentru a ajunge pe pagina editurii). Îmi propun să-mi fac obiceiul de a publica în weekenduri, cât mai des, pasaje din diferite cărți de istorie a ultimului secol. Doar suntem în an centenar, nu? Mă tem că suntem, de asemenea, și foarte aproape de o nouă cotitură, nu știu cât de urâtă, a istoriei noastre.

În fiecare moment al acestei prelungite campanii, ilegaliştii iau altă înfăţişare. În prima fază imită politicienii de tip clasic şi moravurile lumii burgheze. Încearcă să pară respectabili. „Se amestecă cu lumea”. Disimulează după tehnici îndelung exersate în subterană. Vor să facă uitate diferenţele radicale care îi separă de lumea românească. Vor să fie acceptaţi. Se feresc să înfricoşeze, să pară nişte revoluţionari puşi pe răsturnarea ordinii sociale. Îşi pun nenumărate măşti, afişează banalitatea cea mai incoloră. Nu refuză să participe la recepţii. Adesea le organizează ei, mai ales cînd emisari sovietici sosesc la Bucureşti. Dau interviuri presei străine, se îmbracă convenţional, chiar luxos. S-au mutat repede în vile din cartiere rezidenţiale. Aparent, nimic revoluţionar, terorist, violent în acest comportament. Subterana a indus în aceşti mesia improvizaţi comportamentul cameleonic. Renunţă la hainele proletare de inspiraţie sovietică în ocazii mondene şi în birourile lor ministeriale. Îi găsim în preajma casei regale şi a unor politicieni burghezi. Mai ales dintre cei compromişi, expiraţi sau marginali, pe care speră să-i folosească.

În jurul lor roiesc profitorii, oportuniştii, îmbogăţiţii de război, afaceriştii. Cineva spune „cu comuniştii se fac afaceri bune”. E adevărat. Deprind gustul banului, al traiului bun. S-au obişnuit repede cu opusul a ceea ce trăiseră pînă atunci. Unii nu cred că minunea asta va ţine şi gîndesc că americanii se vor impune în faţa lui Stalin. Prudenţi, îşi depun banii în bănci străine, acumulează grăbiţi valută forte, monezi de aur şi alte valori. Mulţi înţeleg exproprierea burghezo-moşierimii ca o operaţie de îmbogăţire pentru ei (cu case, maşini, mobilier, bijuterii, opere de artă, proprietăţi). Afacerile veroase patronate de comunişti fac epocă. Printre cei care acumulează, nesiguri de viitorul regimului, îi găsim pe Emil Bodnăraş, Teohari Georgescu, Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Constantin Doncea, Lucretiu Pătrăşcanu, Iosif Şraier ş.a. Corupţia îşi face repede loc în aparatul comunist.

Pe măsură ce acaparează puterea, renunţă treptat la măşti şi travestiuri. Vedem o asemenea schimbare, de exemplu, după 6 martie 1945. Comportamentul autoritar se accentuează. Imită „omul de jos”, muncitorul, ţăranul sărac, lumpenintelectualul. Salopetele, băştile, limbajul gros, simularea obiceiurilor unui proletariat pe care îl maimuţăresc şi îl ignoră sunt obligatorii. Imită atitudinile ocupantului, ţinuta, vorba. În interiorul PCR, ierarhia strictă, disciplina de partid şi poza austerităţii fac mină bună. Altă schimbare se constată după alegerile din 1946. Foştii ilegalişti nu mai trebuie să simuleze că ar fi nişte politicieni obişnuiţi, nişte democraţi, nici să pastişeze „compromisul istoric” cu celelalte partide, nici să se justifice observatorilor străini. Se înstăpînesc brutal peste România. Mai păstrează vagi sechele ale stilului politic tradiţional.

În 1946 funcţionează încă mitul „democraţiilor populare”, unde se mai găsesc cîteva rămăşiţe ale vechiului regim burghez. Regele este în ţară. Aparenţele sunt întreţinute cu grijă de „revoluţionarii de profesie”. În vara lui 1947, partidele îşi încetează activitatea într-o Românie muribundă. Odată cu căderea cortinei de fier, comuniştii îşi arată adevărata faţă: de despoţi, de stalinişti, de adversari ireductibili ai lumii libere. Abdicarea regelui Mihai marchează această ruptură radicală cu trecutul. Gustul pentru trai bun şi lux rămîne şi este afişat fără reticenţe în faţa unei societăţi tot mai sărace. Nu îşi mai ascund puterea, o etalează la vedere. Privilegiile pe care şi le atribuie îi separă radical de lumea din jur. Utopia egalitaristă îşi probează adevărul. Elita reală este înlocuită cu alta, factice, produsă de ocupaţia străină şi fără nici o legătură (legitimitate, rădăcini, valori comune) cu societatea. Este, în termenii lui Max Weber, o întoarcere de la o „societate de clase” la una de „statut”. Stăpînii aceştia, antimoderni, pretind că guvernează nu în nume propriu ca profitori ai unor circumstanţe istorice, cum erau de fapt, ci în numele altora, al proletariatului, în vederea constituirii utopiei postcapitaliste. Se ascund, reflex al clandestinităţii, în spatele ficţiunii ideologice a „societăţii fără clase”, cum se ascundeau în trecut în spatele unor organizaţii fantomă. Distrug vechile elite, nu doar pentru că dogma marxistă cere lichidarea claselor suprapuse. Scopul este stabilirea hegemoniei „ilegaliştilor“, a aşa-zişilor „revoluţionari de profesie”. În paralel cu această operaţie de substituire a elitelor reale cu altele false, se distruge legătura societăţii cu trecutul ei. Ficţiunea, utopia, însoţite de represiune şi teroare, ocupă spaţiul public şi îl distrug.