Declarațiile lui Dragnea despre Putere sunt depoziții împotriva PSD

Moise Guran

Liviu Dragnea insistă pe tâmpenia aia cu puterea pe care n-a câștigat-o în urma alegerilor. Care putere? Omul bate apropouri la puterea președintelui (la puterea asupra serviciilor secrete?), invocă puterea delegată de poporul român pentru a pretinde drepturi asupra puterii judecătorești, dar face, prin declarațiile sale, cea mai clară depoziție împotriva propriului partid. Asta pentru că acțiunile PSD deja încalcă foarte grav Constituția României, iar Legea Partidelor are un articol destul de explicit pentru astfel de situații. Iată-l:

Să le luăm pe rând.

Punctul a) face trimitere la Articolul 40 din Constituție. Acesta prevede că dacă un partid militează (nu că legiferează, militează) împotriva principiilor statului de drept, acel partid este neconstituțional. Deci poate fi dizolvat pe cale judecătorească. Independența Justiției (consacrată explicit și la Art.152)  este unul dintre pilonii statului de drept. Atât de important, încât nu poate fi eliminat nici chiar prin modificarea Constituției. Nu spun eu că modificarea Legilor Justiției golește de conținut Constituția și încalcă independența Justiției, o spun 4000 de magistrați, într-un document de peste 60 de pagini, o spune Procurorul General, o spune CSM (tocmai garantul independenței Justiției), practic, o spune toată lumea, mai puțin Dragnea și ai lui (partid, televiziuni, susținători).

Acum, domnul Dragnea tot repetă chestia asta că lumea l-a votat, dar că el nu are Puterea. Ce putere îi lipsește lui Dragnea? În stat sunt trei – cea Legislativă, cea Executivă și cea Judecătorească. Pe cea Legislativă o are, în mod clar. Pe cea Executivă o împart Guvernul și Președintele. Sunt prevederi din Constituție care îi revin doar acestuia din urmă și nu pot fi preluate de altcineva. Dacă vrea puterea Președintelui, Dragnea trebuie fie să candideze, fie să îl “indisponibilizeze” pe Iohannis, pentru a-i fi luat postul, interimar, de președintele Senatului, sau chiar de el însuși, în cazul în care Tăriceanu refuză să devină președinte interimar.

Mai rămâne a treia putere, cea judecătorească, dar aceasta nu poate aparține unui singur om sau unui partid. Se manifestă prin magistrați, numai în numele legii, pe fiecare caz în parte. Nu o poate prelua nimeni pentru că atunci nici celelalte două puteri nu mai pot funcționa constituțional. Dacă totuși cineva, un partid, preia puterea judecătorească, încalcă Legea Partidelor, golind de conținut Constituția.

Indiferent că o Curte Constituțională acaparată va spune că e sau nu așa, de ce credeți că se ferește Iordache ca dracu de tămâie să sesizeze Comisia de la Veneția? Pentru că acapararea ilegitimă a unei puteri, fie ea și judecătorească, se numește lovitură de stat.

Poate vă mai amintiți că la suspendarea din 2012, Traian Băsescu a acuzat o lovitură de stat. S-a referit la mutarea Monitorului Oficial în subordinea Guvernului și la demiterea Avocatului Poporului. Alte voci au spus atunci că Parlamentul nu poate da o lovitură de stat, pentru că este organul reprezentativ al poporului (prin care acesta își manifestă suveranitatea), iar pe Băsescu nu l-a suspendat Guvernul Ponta, ci Parlamentul. Opinia mea este că:

  1. Strict în litera Constituției, în 2012 nu a existat o lovitură de stat. Dar..
  2. Suspendările președintelui, atât cea din 2007, cât și cea din 2012, s-au făcut fără motivația pe care chiar Constituția o cere – aceea ca președintele să fi săvârșit acte de încălcare gravă a Constituției. L-au suspendat pentru că au vrut, pur și simplu, în ciuda deciziilor prin care Curtea Constituțională le-a spus că nu au caz de suspendare. Parlamentul are dreptul să îl suspende, ce spune CCR despre motive reprezintă doar o opinie consultativă, dar chiar dacă Parlamentul a săvârșit atât în 2007, cât și în 2012 un abuz de drept (subminând o altă putere în stat), el nu poate fi dizolvat decât după procedura crizei guvernamentale. Hă? Așa să interpretăm Constituția? Un text de lege trebuie interpretat cu bună credință, altfel e inutil. 
  3. E o scăpare a Constituției, sau poate o interpretare greșită (nici nu mai contează, acest articol privind suspendarea președintelui trebuie urgent corectat căci este o vulnerabilitate ce a pus deja în pericol de două ori însăși ordinea contituțională), dar care a permis preluarea temporară a unei părți din puterea executivă de către cea legislativă. Deși aceasta este de asemenea definiția loviturii de stat, se pune întrebarea de ce Puterea Judecătorească nu a intervenit în 2007 și în 2012. O să explic la final.

Revenim acum la situația creată prin modificarea Legilor Justiției în sensul preluării controlului asupra procurorilor, dar și al subordonării controlului asupra judecătorilor prin intermediul Executivului (ministrului de Justiție).

Este de observat, în primul rând, că nici chiar votul popular (nici chiar unul de modificare a Constituției, devreme ce aceasta este trecută la Art. 152) nu dă dreptul Parlamentului să dea o lovitură de stat, nici constând în suspendarea președintelui când are chef liderul partidului care a câștigat alegerile, nici prin (sau cu atât mai puțin) subminarea independenței Justiției. În toate cazurile, suntem în situația încălcării regulilor statului de drept.

Însă legea nu vorbește despre încălcarea Constituției de către Parlament, ci de către un partid. Păi aici intervin exact declarațiile domnului Dragnea, care nu, nu e șeful Parlamentului, este doar șeful unui partid – PSD (cum deputații și senatorii nu au șefi, mandatul lor fiind unul reprezentativ, iar nu imperativ, nici Parlamentul nu are șefi, are doar coordonatori administrativi – președinții camerelor, birourile permanente, etc). Deși partidul său are majoritatea parlamentară (în alianță), deci puterea legislativă pe care i-o conferă Constituția, domnul Dragnea spune că NU are Puterea, cu referire clară la celelalte două puteri, partea executivă a Președintelui și puterea judecătorească. Aspirația domnului Dragnea, pe față, prin declarații publice, la atribuțiile celorlalte puteri ale statului, arată fără dubiu atât scopul său, cât și mijloacele pe care le utilizează.

Domnul Dragnea acuză colaborarea președintelui cu puterea judecătorească într-un “stat paralel” care-i subminează lui puterea legislativă, prin întocmirea unor dosare penale, menite să-i preia partidul care până acum a suspendat de două ori președintele și care de patru ani încearcă prin inițiative legislative să dezincrimineze fapte penale.

A pus acest partid în pericol ordinea publică, așa cum scrie la Art. 46 lit b?

Răspundeți singuri la această întrebare (fie și doar luând în calcul eliberările de infractori din acest an și numărul celor care au comis imediat infracțiuni).

Dar cum ar fi să răspundă un judecător la această întrebare?

Dar săriți la litera d) a aceluiași articol – un partid poate fi dizolvat pe cale judecătorească atunci când scopul său a devenit altul decât cel declarat. De patru ani PSD se declară apărătorul săracilor, dar ce-ați zice să stabilească un judecător dacă nu cumva scopul acestui partid a devenit eliberarea sărăcuților infractori?

Întoarceți-vă acum la litera c) a aceluiași articol din Legea Partidelor. Zice așa – un partid poate fi dizolvat pe cale judecătorească atunci când realizarea scopului său este urmărită prin mijloace (…) contrare ordinii publice. Hă? Ce ziceți? Cum s-ar putea apăra domnul Dragnea dacă Procurorul General aduce acest caz în fața Justiției? Că pe el l-au votat oamenii și că partidul său a cucerit puterea legislativă? Sau că în baza acestui vot el exercită suveranitatea poporului român? Oare știe că inclusiv exercitarea suveranității în nume propriu sau al unui grup este interzisă explicit de Constituție?

Cum ar fi să se pronunțe un judecător pe toate aceste chestiuni și să răspundă Justiția la întrebarea dacă PSD mai este sau nu un partid legal, în sensul Constituției, iar nu unul care pune în pericol statul de drept și, deci, care ar trebui dizolvat pe cale judecătorească?

Ei bine, NU! Eu nu sunt de acord. Deși Legea și Constituția prevăd aceste pârghii, ca ultim resort de apărare al statului democratic, o acțiune a Procurorului General pentru interzicerea oricărui partid politic ar da o lovitură atât de gravă democrației românești, încât ne-ar trebui probabil decenii ca să ne revenim. NU VREM ACOLO! Aceste pârghii legale trebuie folosite in extremis, doar în situații în care se dovedește că un partid este manevrat de o putere străină, că în realitate urmărește spargerea României (sau că acțiunile sale ne pot duce la asta, chiar dacă șeful partidului respectiv e atât de imbecil încât să nu înțeleagă cine îl manevrează)… Ah, nu-mi spuneți că PSD e un astfel de partid! Nu-mi spuneți mie asta. De aia avem procurori, pentru a căror independență ieșim cu sutele de mii în stradă, să dovedească, dacă e așa. Altfel NU!

Putea interveni Puterea Judecătorească la suspendările președintelui din 2007 și 2012? Foarte discutabil. Dar hai să căutăm un exemplu și mai extrem… După mineriada din 1998, când 1000 de jandarmi (soldați în termen) au fost luați prizonieri de o forță paramilitară, câțiva exaltați au cerut intervenția Armatei. Dacă procurorul general o autoriza (și avea text în Codul Penal să o facă), intervenția Armatei împotriva minerilor ar fi fost legală. Nici până acum nu știm sigur dacă o putere străină a fost sau nu implicată în acele evenimente. Probabil că a fost, dar nimeni nu a putut dovedi, sau poate nu s-a mai dorit asta după anul 2000. Oricum, în iarna 1998/1999, România a fost pe marginea unui război civil, unul disimulat într-o mișcare socială (restructurările din minerit), într-un moment de profundă criză economică (șomajul urcase spre 15%), un război direcționat de… un infractor care dorea să scape de pușcărie. Din fericire, Armata nu a intervenit (deși fusese pregătită), președintele de atunci a avut înțelepciunea de a nu declara starea de necesitate, deși în mod silențios aceasta se activase. A salvat asta democrația? Eu zic că da. Chiar dacă acele mineriade au ridicat extremismul până în turul doi al alegerilor prezidențiale, chiar dacă imediat după aceea, comuniștii (care pierduseră puterea în 1996) au revenit la guvernare, chiar dacă poporul n-a priceput, deci, mai nimic din ceea ce se întâmplase. Democrația e grea. Presupune înțelegerea situației și o anumită educație, o maturitate politică din partea majorității populației. Uneori, națiunea este pusă la încercare, iar noi am făcut mulți pași în acest an pe calea democrației, tocmai pentru că democrația ne-a fost amenințată.