Dezintegrarea Uniunii Europene a început azi

Moise Guran

Nu, nu la Brexit, poate nici nu va fi un Brexit, poate va fi, dar la modul serios Marea Britanie nu își făcuse planuri pe termen lung într-o Federație Europeană. A început azi, odată cu activarea Articolului 7 împotriva Poloniei și va dura ani, eu cred că cel puțin cinci. Nu este de neoprit, dar e improbabil că va fi oprită. Acest articol nu este despre Polonia. Nu numai. Este mai ales despre România. Așezați-vă comod, că am scris mult și știu că citiți de pe mobile, cei mai mulți dintre voi. Veți pricepe doar dacă citiți integral acest text, iar la final o să vă invit să mai mergeți la încă un articol, mai din vară.

În zece ani de când suntem în Uniunea Europeană, economia românească a crescut de la 123 de miliarde de euro, în 2007, la 185 de miliarde, anul acesta. Diferența e de 62 de miliarde. În tot acest timp, sumele atrase de la Uniune se vor fi apropiat de 50 de miliarde de euro la finalul acestui an. Dacă mai luăm în calcul și fondurile de preaderare, accesate de prin 2004, dar decontate multe dintre ele încă după 2007, o să constatați, bizară coincidență, că da, cam alea sunt sumele. Dar poate că nu e nicio coincidență. Poate că în acești zece ani, România nu prea a fost dusă înainte de altceva decât de banii europeni.

Activarea articolului 7 în cazul Poloniei, care și-a făcut terci Justiția subordonând-o politicului, e, cumva, un noroc pentru România. De data asta nu e însă doar o mână divină, e și meritul poporului român. Doar ieșirile masive în stradă din februarie și oprirea ordonanței 13 au făcut ca Polonia, acum în decembrie, iar nu România, astă primăvară, să fie țara care deschide de fapt procedura de rupere a Europei.

Nu cred că e om sănătos la cap în țara asta care să nu fi înțeles deja că România va fi și ea imediat trecută pe lista neagră de îndată ce Legile Justiției vor fi fost aprobate. A spus-o și Iohannis, acum, în timp ce scriu acest articol.

Sunt totuși diferențe majore între Polonia și România, unele ne avantajează, altele nu, căci de acum deja lucrurile greu mai pot depinde de altcineva decât de noi.

Să vă explic…

Declanșarea articolului 7 nu scoate Polonia din UE, nu produce deocamdată decât efectul unui avertisment (sub termen de trei luni) de corectare a subordonării politice a judecătorilor. Polonia se aștepta la asta, și-a căutat din timp aliați și va încerca să blocheze procesul ce ar urma să ducă în final, nu la scoaterea din UE (nu există o astfel de procedură încă, pentru scoaterea din UE), dar la suspendarea dreptului de vot și, eventual, la suspendarea fondurilor europene. Asta golește de conținut, desigur, dreptul de a fi țară UE, dar bănuiala mea este că nu numai Polonia s-a pregătit. Germania, Franța, Comisia Europeană s-au pregătit și ele. Sau ați uitat de planurile lui Juncker referitoare la Europa cu mai multe viteze? Ați uitat de programul cu care Macron a câștigat Franța? La nivel public, au declanșat deja de anul trecut o dezbatere de reformare a Uniunii. La nivel mai subtil (de directorate generale de la Comisia Europeană), se lucrează deja la alte modalități de împărțire a banilor pe următorul exercițiu financiar.

Sau credeți că nemților le convine să le blocheze rușii, prin sateliții din Europa de Est, trecerea de la Uniune la Federația Europeană? Cât credeți că vor mai lăsa țări ca Polonia sau Ungaria să facă astfel de figuri, pe banii lor, ai țărilor vest-europene, care contribuie la dezvoltarea țărilor din est prin intermediul numitelor fonduri? Bineînțeles că în acești ani unii vor folosi mecanismele de blocare, obligându-i pe ceilalți să schimbe cu totul Uniunea. Da, e posibil ca acest proces să dureze câțiva ani, dar în final el tot acolo va duce – la spargerea Uniunii, într-o Federație pe de o parte (pe care ne-o putem imagina, eventual, pe frontierele actualei Zone Euro) și un grup din est, rămas eventual în acorduri de liber schimb, adică fără taxe vamale cu Vestul Europei.

Până acolo însă, același Vest se va zbate să salveze Uniunea, să o ducă toată, sau cât mai întreagă către Federația Europeană. Pentru asta, un stat pedepsit ar fi poate un bun exemplu și pentru ceilalți, dar atenție!, deși Ungaria și Polonia sunt capii răutăților, România și Bulgaria sunt mult mai vulnerabile, căci sunt țări încă monitorizate pe MCV. Altfel spus, deși a declanșat în cazul Poloniei Articolul 7, Comisiei Europene i-ar fi fost mult mai ușor să sacrifice România, de exemplu, pentru înfricoșarea celorlalte state. Pentru că MCV-ul ăla nu e o chestie că vrem noi sau nu vrem, cum crede penibilul domn Tăriceanu, este condiție de aderare, în cazul nostru.

În primăvară, Comisia Europeană nu a ajuns la represalii împotriva României datorită minunatei revolte a populației, dar și pentru că în politica externă, încă rămâne președintele Iohannis principalul pivot. Aceasta este deocamdată principala diferență (încă e una majoră) între noi și Polonia – la ei, populația susține puterea fascistoidă cu marșuri specifice, torțe pe străzi, xenofobie și așa mai departe, la noi Strada se manifestă pentru democrație și împotriva unei puteri care are totuși aceleași tendințe, ba chiar și un plan de acțiune similar cu cel al politicienilor polonezi. E totuși o diferență majoră. Dar nu va mai fi, atunci când populația va fi fost înfrântă, iar legile aprobate.

Dacă (e un fel de a spune dacă) după intrarea în vigoare a Legilor Justiției, Comisia va declanșa Articolul 7 și împotriva României, de acolo încolo situația noastră va fi totuși foarte diferită de cea a Poloniei. Asta pentru că vor intra în ecuație alte specificități naționale care nu ne avantajează.

De prima v-am zis – MCV-ul, împotriva noastră, europenii pot acționa mult mai direct decât în cazul polonezilor. Apoi, perspectiva pe termen scurt, mediu și lung a celor două țări e și ea una foarte diferită.

Pe termen scurt, zlotul polonez nici nu s-a mișcat, iar pe termen lung,  bănuiala mea este că Polonia își proiectează conștient ca la capătul acestui proces, eventual cu sprijinul mai mult sau mai puțin discret al lui Donald Trump (musai să citiți și articolul ăsta, din vară), să devină o putere regională, nu neapărat una campioană la democrație, dar una capabilă să polarizeze ea mai multe state din jur, și care să trateze de pe picior de egalitate și cu Uniunea, dar și cu Rusia. E treaba lor, a polonezilor dacă vor reuși sau nu… Freedman zicea prin 2009 că vor reuși.

Dar România nu are cum să aibă aceeași perspectivă (și, sincer să vă spun, eu nici nu o vreau dacă este iliberală). Scăzându-și de la an la an investițiile până la nivelul și chiar sub nivelul cofinanțărilor europene, România a fost ținută în viață de Europa în acești zece ani. La limită. Poate vă întrebați cu ce v-a schimbat dvs viața faptul că ne-a dat Uniunea bani. Păi unde credeți că s-au dus banii pe care statul nu i-a mai investit în dezvoltare locală, infrastructură, pe care îi dădea înainte de 2007, dar nu i-a mai dat după aceea? Sigur, am și contribuit la UE, dar diferența cea mai mare s-a dus în salariile bugetarilor, în achizițiile cu șpăgi sau fără șpăgi ale statului, în asistență socială, în pensii da… cam asta! România a fost și este, fără doar și poate, un stat asistat. Acum, asistatul face pe nebunul și devine, inevitabil, bun de sacrificat, pe post de exemplu. Mai ales că e și o chestie de igienă politică, după ce românii i-au dat o monstruoasă putere unuia condamnat, care figurează la loc de cinste pe siteul OLAF că a furat fonduri europene.

Dacă mâine Comisia Europeană declanșează Articolul 7, vă asigur, leul se duce în cap, căci pentru România tăierea fondurilor europene va fi mult mai apropiată decât pentru Polonia, dobânzile cresc, economia intră în recesiune rapid, iar despre perspectiva pe termen lung ce să mai vorbim… Se visează cineva putere regională în România? Poate doar Ana Pauker, sau alți adepți ai integrării României în Uniunea Sovietică să fi avut un astfel de vis – România va fi fost putere regională fix ca RSS Moldovenească.

În final am un mesaj pentru aceia dintre români care cred că Uniunea Europeană nu ne-a adus nimic bun. Vă spun doar atât – fără Uniunea Europeană, în 2007, 2017 sau 2027, România nu va mai avea decât perspectiva unui colaps național, va deveni un stat labil, chiar unul în pericol de a se dezintegra, așa cum România a mai fost în alte perioade istorice. Acestea sunt mizele războiului pentru Justiție din aceste zile. Ele deveniseră previzibile de acum un an, v-am tot avertizat atunci că ne alegem liderii ce ne vor conduce printr-o perioadă furtunoasă a Istoriei, dar poate n-ați înțeles cu toții. Acum poate mă înțelegeți mai bine. Istoria se scrie acum, în aceste zile.