Noi și Regele… Istoria care n-a mai fost

Sunt genul de cetățean care preferă să se privească în oglindă, mai degrabă, atunci când acest exercițiu nu este unul facil. Nu o să mă auziți vorbind prea des despre Regele Mihai, dar pot vorbi despre Monarhie. La fel cum nu-mi place să vorbesc despre Credință, dar pot vorbi despre Religie. Nu-mi plac cei care își expun public trăirile, dar azi o să cad eu însumi în acest păcat, puțin. Istoria de tipul “ce s-ar fi întâmplat dacă…” nu are niciun fel de valoare, este o boală a contemporaneității, dar este una inevitabilă. După sute de ani nu te întrebi niciodată ce-ar fi fost dacă Mircea cel Bătrân nu ar fi ridicat steagul războiului anti-otoman, sau ce s-ar fi întâmplat dacă în locul Principelui Carol I, pe tronul României ar fi urcat în 1866 Comitele de Flandra, sau un Romanovsky minor. Noi, contemporani ai Regelui Mihai, nu ne putem abține să nu ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă România nu întorcea armele în 1944, ce s-ar fi întâmplat dacă Regele nu ar fi semnat actul abdicării din 1947 și, mai ales, cum ar fi arătat România dacă după 1990 ar fi redevenit monarhie. Să le luăm pe rând, acceptând din start că aceste întrebări nu au cu adevărat valoare, iar dacă au, e mai probabil alta decât o putem realiza acum, noi contemporanii.

23 august 1944 – Cu sau fără întoarcerea armelor, România ar fi fost zdrobită. Se poate argumenta că a fost oricum zdrobită, chiar dacă Armata Roșie a mărșăluit într-un teritoriu eliberat. N-avem de unde ști câți ar fi murit în plus, dacă ar fi fost mai puțini țărani uciși, jefuiți, femei și fete siluite de mujicii armatei eliberatoare. Adevăratele întrebări aici sunt dacă rușii ar mai fi putut ocupa jumătate din Europa și dacă statalitatea românească ar fi supraviețuit Celui de-al Doilea Război Mondial, fără 23 august 1944. Sunteți siguri că România n-ar fi fost redusă la Muntenia și Oltenia, Transilvania independentă, iar Moldova toată, nu doar Basarabia, republică sovietică? Eu nu sunt, căci aproape o sută de ani înainte, Rusia încercase fie să desfacă Unirea de la 1859, fie să aducă România într-o uniune balcanică, sub controlul său. De asemenea, este greu de argumentat că Transilvania ar fi rămas în granițele României și fără 23 August, fără gestul Regelui Mihai.

Abdicarea din 1947. Este și va mai rămâne un episod controversat. Trebuia sau nu trebuia să semneze Regele abdicarea și să plece în pace? Regele a spus că a fost șantajat, amenințat cu o baie de sânge. Chiar dacă este credibilă această depoziție, dacă a semnat și a plecat, asta înseamnă că baia de sânge nu s-a mai produs? N-a mai fost distrusă temelia națională a țării prin suprimarea fizică a intelectualității și a oricărei forme de opoziție? Ba da, a fost. Bănuiesc că nimeni nu se îndoiește totuși de faptul că monarhia ar fi fost abolită, indiferent că semna sau nu. Nu ne place, desigur, faptul că un imbecil precum Petru Groza a reușit, sub o formă sau alta, să îl determine pe Regele Mihai să semneze actul abdicării. A fost aproape la fel de rău ca plecarea Armatei Române fără luptă din Basarabia și din Transilvania de Nord, în 1940. Am fi preferat un destin eroic, în locul unuia doar tragic, dar asta spune mai multe despre noi, ca popor creștin și mesianic, decât despre tânărul rege. Este posibil ca actul abdicării să fi derutat mulțimile, să fi îngenuncheat poporul (care nu prea s-a mai revoltat niciodată), dar cine poate ști cum ar fi schimbat o alungare violentă, de exemplu, echilibrul forțelor din PMR (fostul și viitorul PCR), preferința lui Stalin pentru o aripă care mai târziu, după moartea lui, a virat-o naționalist și anti-sovietic. Nu uitați că în 1947, România mai avea un rege viu, aflat în exil – pe Carol al II-lea. Dacă tot suntem pe tărâmul speculațiilor contrafactuale… și cu acela se putea negocia o abdicare a monarhiei. Un lucru e aproape cert – dacă nu pleca, Regele Mihai nici nu mai avea de unde să se întoarcă.

Și s-a întors, în 1990. Cine nu a trăit disperarea noastră de după 1989, nu poate înțelege cât de lungi au fost acei ani. Cât de departe erau atunci Europa, NATO, lucruri care azi par firești! Atunci nu erau. Nu-l aveam decât pe Iliescu și kaghebiștii lui. Și un electorat care continua să voteze comuniști, care nu înțelegea nici economia de piață, dar nici retardul economic cu care ne lăsase Ceaușescu, după un deceniu fără transferuri tehnologice, ba chiar și cu o cumplită dependență de resursele din Rusia. Eram fără speranță, o nație din nou îngenuncheată, nici măcar foarte conștientă de condiția ei. Și atunci a venit El, Regele Mihai. Și mulți dintre noi, inclusiv eu, am devenit monarhiști. Pentru că Monarhia era atunci, în cumpliții ani 90, singura noastră speranță de democrație, de liberalism, de destin european. Da știu, n-a reușit nimic. Regele Mihai n-a fost erou. A fost un personaj tragic, la fel ca noi, poporul său. Dar pe unii ne-a inspirat. Nu, n-a contat foarte mult ca dizidență sau alternativă, în cei 45 de ani de comunism. Dar comunismul nu s-a încheiat în 1989. Poate că în 1997 s-a încheiat, nu știu sigur. Ce știu sigur este că aveam 16 ani în 1990 și că am fost contrariat inițial de modul stalinist în care Regele a fost scos din țară. Da, poate că a fost un rege cuminte, care dădea un interviu din când în când la BBC, un mesaj de Crăciun la Europa Liberă, poate că legătura dintre El și poporul său se rupsese. Cei mai bătrâni, cei care trăiseră ca adulți în România Regală muriseră. Noi, cei mai tineri, deja a doua generație de comuniști, am devenit însă printr-o incredibilă piruetă a istoriei, noua generație de monarhiști. Pentru că atunci, în anii 90, NU exista nicio alternativă europeană la bolșevismul care confiscase Revoluția din 1989. Sau, cel puțin, așa credeam noi. Cât a contat Regele Mihai în despărțirea României de comunism, în anii 90? Eu zic că a contat mult. Expulzarea din 1990, repetată în 1994, cu episodul intermediar, dar semnificativ al primirii din 1992, au avut, categoric, alt efect decât cel scontat de autoritățile republicane. Au contat aceste episoade în redirecționarea României pe un drum european mai mult decât Puciul de la Moscova din 1990, care a dus la dezintegrarea URSS? Nu știu. Poate pentru Iliescu și ai lui, nu. Pentru mine și alții ca mine sigur da. 

Știu, n-am avut forța să impunem nici după 1997 (anul în care Regelui i-a fost reacordată cetățenia română) un referendum pentru întoarcerea la monarhie. Știu, înfrânt în 1996, Iliescu s-a întors la putere în 2000. Știu, Regele s-a împăcat cu Republica România, a militat pentru intrarea ei în UE și în NATO și, paradoxal, cei mai importanți pași s-au întâmplat exact în acei ani, de după 2000. Am învins de fiecare dată înfrânți, am reușit când nimeni nu mai credea că vom reuși, dar am și pierdut când era mai probabil să nu pierdem. Reanalizați acum cele trei momente ale Regelui Mihai! Se înscriu perfect în destinul națiunii sale. 

Sunt lucruri care scapă puterii noastre de înțelegere, a contemporanilor acelor evenimente. Din monarhismul acelor ani a mai rămas doar o dorință ascunsă, inutilă, ca Regele să-i supraviețuiască lui Ion Iliescu. Nu i-a supraviețuit. Dar, dincolo de faptul că e de prost gust (s-o recunoaștem!) să îți dorești moartea cuiva, uite, azi când Iliescu este trimis în judecată pentru genocid, își mai pune cineva problema așa? Eu zic că nu. Intuitiv, am sentimentul că moartea Regelui Mihai acum, în acest decembrie tensionat, trebuie să mai aibă o semnificație. Ceva mai mare. Dar nu sunt suficient de înțelept ca să o pot enunța. Poate vor trece ani sau poate luni, până vom înțelege, sau poate nu e decât odihna unui om bătrân și obosit, pedepsit, mai degrabă decât binecuvântat cu o viață prea lungă.

Vedem deja, în aceste zile, cum o societate cu un morbid gust de tabloid se va fi dat de ceasul morții să-l facă erou pe Regele Mihai, să-i facă statui și piețe. Nevoia de eroi este contradictorie pentru un popor creștin. Nici Iisus n-a fost erou. A fost doar tragic. Și inspirațional. Regele Mihai a inspirat o generație de oameni care cred în democrație – generația tinerilor din anii 90. Ia vedeți, ce vârste au cei care azi ies în stradă, oțărâți, dar fără de speranță, pentru a apăra democrația? 30, 40, 50 de ani? Câți ani aveau în 1992? Dar în 1997?

Eu nu mai sunt azi monarhist. Monarhismul meu și al altora s-a stins odată cu Regele. Nu ieri, ci în ultimul deceniu, treptat. Mă uit în oglindă și mă întreb dacă acest monarhism de conjunctură mă face un patriot de conjunctură. Îmi amintesc de invocatul Petru Groza, cel care, bășcălios spunea înainte de abdicarea din 1947 – ultimul rege al României a fost Decebal. După el am devenit și eu republican. La modul serios, nimeni nu prea mai crede astăzi că România se mai poate întoarce la monarhie. Au scris argumentat CTP aici, Pantazi aici. Citiți-i! Nici eu nu cred că monarhia se mai poate întoarce. Dar, dacă am înțeles ceva din Istoria României, este că niciodată nu e loc de niciodată.

Cine mai credea după Revoluția din 1848 în Unirea Principatelor? O scriau pe o foaie fără valoare câțiva răzlețiți prin Bucovina. Între ei un anume Alexandru Ioan Cuza. 11 ani mai târziu, vestea că fusese ales domnitor îl găsea într-un cazinou. A crezut că fac prietenii mișto de el, când l-au anunțat că a fost ales domnitor și i-a amenințat cu sabia. Câteva zile mai târziu acel tânăr intra în Istorie ca Unificatorul. Cine mai credea în octombrie 1918 în România Mare? Cine mai credea în anii 50 într-o Românie anti-sovietică? Dar la congresul al XIV-lea al PCR, din septembrie 1989, cine putea crede că Ceaușescu va cădea în trei luni? Cine credea în noiembrie 2000, la revenirea lui Ion Iliescu, că în mai puțin de patru ani vom fi în NATO?

Suntem o nație cu care Istoria face balet. Ne învârtim, zburăm brusc uneori, spectaculos, alteori aterizăm periculos, tragic, dezastruos sau chiar grotesc.

După o vreme a trebuit să-mi recunosc eu mie faptul că devenisem republican. Am păstrat însă respectul pentru Regele Mihai, un monument atât de reprezentativ al Istoriei noastre. L-am văzut o singură dată în viață, pentru cele trei secunde în care am trecut pe lângă scaunul său de la Business Class, într-o cursă Swiss Air. Nu mă număr printre așa-numiții jurnaliști-monarhiști. Nu e domeniul meu de expertiză, nu o să mă auziți plângând sau ridicând statui. Regele nu avea probabil nevoie de apărarea mea, dar am scris acest lung material doar pentru a explica de ce acel rege cuminte care a abdicat în 1947, n-a prea comentat până în 1990, a contat totuși mult și încă mai contează. Asta fac regii în epoca modernă – inspiră națiuni. Nu dau cu sabia, cum vezi în Game of Thrones, nu (mai) dau lovituri de stat, ca în 1944, nu candidează la președinție (a existat și ideea asta). Dar îi fac pe alții, ca mine și ca tine, să se uite fără rușine în oglindă. Dacă un număr cât mai mare de români își cunoaște istoria, cât mai puțin romanțată, fără glorificări inutile sau exagerări tabloide, atunci nimic nu e pierdut, niciodată. Cunoașterea istoriei, iar nu umflarea ei, ne face mai puternici ca națiune, căci ne face mai pregătiți pentru viitor, oricât de complicat ar fi acela.