De ce nu protestează studenții?

Barbu Mateescu 
guest post

Am fost întrebat acest lucru ieri de către un prieten. În genere, protestele anti-guvernare din orice țară atrag oamenii tineri și foarte tineri, dar n-au farmec pentru adulții așezați, care au familie și carieră, dar care își pun problema riscurilor. În România actuală e invers.

Răspunsurile următoare la întrebarea „de ce nu protestează studenții?” nu se contrazic reciproc, ci se completează.

  1. Unii studenți protestează, dar … nu sunt vizibili ca atare. Să definim termenul „student” ca referindu-se la o persoană care urmează studii de licență și care se află la prima facultate – deci nu oamenii la 25+ ani care au loc de muncă și își urmează o mică pasiune sau se înscriu la studii (din nou) din alte motive. Atunci, trei sferturi din studenții din România se află în doar 4 orașe, exact cele cu numere mari de protestatari: București, Cluj, Iași, Timișoara. Ei „se pierd” printre ceilalți: trei cohorte printre 15-25 („cohortă” înseamnă în sociologie oamenii născuți într-un an anume). Nu vedem afișe mari cu „studenții de la facultatea X vor/cer/spun că Y”: față de acum două decenii, anvergura politică a organizațiilor studențești s-a dezintegrat. Unele au fost preluate în timp de TSD/PSD și adormite, altele au priorități mai simple acum gen organizarea de baluri și concerte. În plus, slăbirea instituțiilor formale de orice fel e un fenomen clasic al epocii post-industriale.
  2. Istoria politică a studenților de azi e diferită de a adulților. Zi-mi cum și cât se vorbea despre politică în familia ta când erai mic, și pot să-ți spun cum vezi ramele politicii de azi. Protestatarul care azi are 38 de ani a copilărit în vremea conflictelor majore CDR vs. Iliescu și era student când Băsescu îl învingea pe Năstase. Politica era decisivă și conectată direct cu dezvoltarea țării ca atare. Prin contrast, omul care are acum 21 de ani era în școala primară în epoca Băsescu și în liceu în anii de glorie ai lui Ponta. Glumița, conflictele interpersonale, lupta pentru ciolan – cam asta a însemnat politica pentru ea/el: un cancan marginal, nu foarte savuros, dar împins cu frenezie de canalele de comunicare cele mai irelevante pentru un tânăr: televiziunile de știri.
  3. Miza. Pentru studentul de azi, România a fost în UE mai mult de jumătate din viața sa – exact partea de viață pe care și-o amintește cel mai bine. Pare naturală și valabilă ideea „orișicum, pot să emigrez în Vest dacă lucrurile merg prost aici”. Apartenența României la Uniune nu îi pare amenințată direct – nu încă. Să vedem altfel lucrurile: prin ochii unui student de 20 de ani. Dacă între petreceri, un loc de muncă part-time, drumuri lungi cu trenul până acasă la părinți, muzică, filme, jocuri pe calculator, ronțăit ceva mâncare, hachițe birocratice universitare de fel și chip, certuri cu colegii de cameră, cumpărături, menținerea unei relații erotice sau a mai multora, cursuri etc etc etc., mai ai timp să te informezi un pic vizavi de scena politică, afli doar că cei de la putere își votează niște beneficii, ceva cu justiția, ceva ce nu te afectează pe tine personal, ci chiar face parte din ceea ce te aștepți să facă politicienii. Acest aspect se poate schimba cu repeziciune, în funcție de vocabularul și disperarea puterii.
  4. Povestea socială proprie. În 1990 eram în această țară cu câteva milioane mai mulți decât acum, dar aveam de două ori mai puțini studenți. Facultatea nu era pentru puțini, ci pentru foarte puțini – în special, dar nu numai, pentru odraslele oamenilor din marile orașe cu capital social și cultural considerabil. Apariția locurilor de muncă cu taxă și a universităților private a schimbat peisajul. Sute de mii de oameni sunt acum primii studenți din istoria familiei lor. Povestea vieții lor e una a ascensiunii sociale și economice, a deplasării geografice din orașe fără speranță în mari centre urbane, vii și puternic tehnologizate. Acest lucru le dă optimism: liftul lor merge în sus. În context, e un pic mai greu să-i auzi sau să-i crezi pe cei care te avertizează că toată clădirea e pe cale să se prăbușească.
  5. „Protestele nu schimbă nimic”. Din paragrafele de mai sus ai crede că vorbim de o generație dezinteresată de politică. Nu asta voiam să spun. Participarea la vot, în special la ultimele prezidențiale în turul doi, a fost imensă, iar studenții de azi au jucat un rol major. După protestele din ultimii ani, și mai ales după cele din ianuarie, s-a pierdut o oarecare parte din încrederea în proteste ca mijloc de rezolvare a problemelor. Acest lucru e din punctul meu de vedere eronat – întotdeauna, din 2012 și până acum, cauzele susținute de proteste stradale au câștigat, indiferent de subiect. Dar nimeni nu spune asta.

Poate cel mai interesant aspect e aparentul dezinteres al studenților la drept, cei mai capabili să înțeleagă porcăria care se petrece sub ochii tuturor. Cred însă că și ei, ca și studenții acum nu foarte interesați de proteste, vor avea un cuvânt mare de spus în săptămânile următoare.