20.328 afișări

Doar prostia Madridului face inevitabilă independența Cataloniei

Moise Guran

Am sentimentul că numeroși români au luat foarte personal tensiunile dintre Madrid și Barcelona, care nu, nu au ajuns la paroxism duminica trecută când cu referendumul catalan pentru independență. Mai urmează lucruri… Curtea Constituțională a Spaniei tocmai a suspendat lucrările de luni ale Parlamentului Catalan, în urma semnalelor evidente că acesta urmează să declare independența provinciei. Totuși, mă tem că abia incidentele violente de duminica trecută au pus Spania pe cursul inevitabil al federalizării, în cel mai bun caz, al divizării în cel mai rău. Violența este calea facilă, dar vai! atât de greșită a minților reduse, vulnerabile tocmai prin modul în care pot fi manipulate către sinucidere. În sine, violența este apogeul conflictului și definiția dezbinării și, deci, o contradicție în termeni cu orice proces “împreună”. Pare atât de simplu, și totuși e atât de greu de înțeles.

Pentru că noi suntem români, iar nu spanioli, ne permitem ceea ce ei nu mai au cum – să dăm timpul înapoi și să înțelegem greșelile și vulnerabilitățile Spaniei. Știu că mulți au făcut o paralelă între Spania și România, dar vă spun din capul locului că aceasta este complet nepotrivită și că mult mai utilă ar fi una între Spania și Marea Britanie. Desigur, cele două țări sunt azi foarte diferite (deși istoric au fost imperii coloniale rivale), cu niveluri de trai diferite, cu profiluri aspiraționale și culturale diferite, dar, cel mai grav pentru Spania, cu abordări foarte diferite a tendințelor divergente. Căci, dacă de exemplu, Al Doilea Război Mondial a constituit o cumplită încercare pentru britanici, dar care a sudat imens coerența lor națională (în ciuda faptului că Irlanda a refuzat să intre în război, deși Coroana i-a oferit la schimb reunificarea și independența), în Spania încă sunt vii traumele războiului civil, al îndelungatei dictaturi franchiste (vizitați Muzeul de Istorie al Cataloniei, când mai ajungeți la Barcelona; muzeele lor sunt interactive și chiar amuzante pentru copii, nu prăfuite și anoste ca ale noastre), al recuperării îndelungate, în sărăcie, chestii care nu unesc, ci despart comunități.

Dar să ne întoarcem la comparația cu Scoția, strict în problema referendumurilor pentru independență.

Poate vă mai amintiți că și scoțienii au făcut un referendum pentru independență în 2014, iar rezultatul a fost NU, în proporție de 55%. Asta deși la ultimul recensământ, doar 8% dintre rezidenții Scoției s-au declarat britanici, în timp ce 88% s-au declarat scoțieni. Am găsit pe net câteva sondaje care arată evoluția în timp a sentimentelor pro/contra independență, înainte și după ultima criză economică, despre care se spune că a avut un rol decisiv în cazul Cataloniei. Ei bine, în cazul Scoției, primele pregătiri concrete de referendum au început tot prin 2007, la fel ca și în cazul Cataloniei. Departe de a fi fost lipsit de tensiuni, referendumul scoțian a beneficiat însă de concursul autorităților de la Londra, la nivel de organizare, dar și la nivel de dezbateri.

În ambele cazuri, problema împărțirii datoriilor regiunii separatiste a jucat un rol central, cu mențiunea că, în cazul Scoției, au mai avut complicația și cu resursele de hidrocarburi din Marea Nordului, adiacente coastelor scoțiene. Partida intitulată “Better together” (Mai bine împreună) a învins, iar Marea Britanie a rămas mare.

E adevărat, în cei trei ani trecuți de la referendumul scoțian, lumea s-a mai complicat un pic. Poate că acum nici scoțienii n-ar mai vota la fel, în contextul Brexitului. Poate că atunci Rusia nu reușise să transforme rețelele sociale într-o armă atât de redutabilă de șamponat creiere, poate mișcările extremiste n-aveau încă atâta amploare, dar haideți să ne uităm puțin la alte statistici relevante.

În 2007, când și în Catalonia s-a pus prima dată serios problema unui referendum de independență, doar 13% dintre rezidenții regiunii erau în favoarea acesteia. După criză, în 2012, procentul celor care ar fi votat în favoarea independenței urcase la 51%… o evoluție catastrofală. Asta deși, în continuare, doar 35% dintre locuitorii regiunii vorbesc catalana în mod curent, un procent mai mic decât al celor care preferă spaniola.

Paranteză. Problema asta, a limbii vorbite, este una destul de serioasă în Catalonia, sau poate e singura ce poate fi argumentată de separatiști. (Vă sună cunoscut, este?) Doar cu titlu de exemplu, îmi amintesc că, după recentul atentat de la Barcelona, când noi toți jurnaliștii de pe tot mapamondul urmăream contul de twitter al poliției locale, numeroase comentarii avertizau (e un fel de a spune; “reproșau cu năduf” e tot un eufemism) asupra faptului că anunțurile acesteia ar fi trebuit făcute și în spaniolă, nu numai în catalană, căci spaniola este vorbită în mod curent de cel puțin jumătate dintre locuitorii Barcelonei. Era un atentat, o urgență, iar situația a arătat clar la ce poate duce popularea administrației locale cu tot felul de cretini naționaliști/separatiști, spuneți-le cum vreți.

Observați însă diferențele de abordare în problema despărțirii dintre Madrid și Barcelona, exact în opoziție față de cea de dialog dintre Londra și Edinburgh… De la abordarea democratică a referendumului și până la răspunsul în situații de criză, de încercare a comunității. Pe cei mai deștepți, crizele naționale i-au unit. Celor mai rudimentari le-au adâncit prăpăstiile. E o chestiune de gestionare a lor, până la urmă.

Și a venit apoi ziua referendumului, în care autoritățile de la Madrid au fost atât de neinspirate încât să trimită scutierii să tragă de păr mămici, tătici, mămăi, oameni pașnici, într-un spectacol televizat cu sute de răniți (dintre care foarte puțini au fost cu adevărat răniți, dar nu mai contează). Un spectacol care a făcut înconjurul mapamondului îngrozind orice om decent din lume, inclusiv pe acei rezidenți catalani care poate ar fi votat NU la referendum sau l-ar fi ignorat pur și simplu. Ați văzut imaginile cu pompierii care au făcut scut în fața scutierilor, pentru a proteja mulțimea? Un gest de mare anvergură civică, emoțională… ai zice că idioții de la Madrid au vrut cu tot dinadinsul să unească comunitatea catalană împotriva Spaniei, percepută ca un agresor. I-au și bătut pe săracii pompieri, iar ăia nici n-au ripostat, au stat și au încasat pentru comunitate. Ei, astea-s evenimente de o forță incredibilă, muți munții din loc cu o conștiință civică astfel sudată.

Rezultatul răspunsului violent de duminica trecută este că, practic, independența Cataloniei nu prea mai poate fi împiedicată. Că să vezi că-i scot din UE, că Bruxelles-ul apără o Spanie unită, că… și că… și că… Nu, frate! Uniunea Europeană nu se bazează pe forță brută, ci pe aderare la valori comune, libertatea fiind prima dintre ele. Băgați la cap! Spania a intrat singură într-o fundătură. În cel mai bun caz, Madridul poate negocia sau organiza un alt referendum în urma căruia Spania să devină o federație, păstrând astfel în comun cu Barcelona Apărarea, Politica Externă și, eventual, un transfer de fonduri de echilibrare.

Spaniolii nu mai pot da timpul înapoi, însă pentru toți ceilalți europeni, ei oferă o lecție de neprețuit. Nu, nu pentru că Transilvania ar semăna în vreun fel cu Catalonia, cei care au încercat introducerea acestei teme în dezbaterea de la noi au greșit naiv sau au fost rău intenționați… Nu există comparație între ardeleni și catalani. Ardelenii sunt români, vorbesc românește, simt românește. Poate că unii dintre maghiari (nu mulți) se simt mai mult ardeleni decât români, poate o parte a secuilor se simte mai mult maghiară decât ardeleană, dar rețineți vă rog o opinie, doar a mea – dialogul, prietenia, deschiderea, sunt singurele arme eficiente împotriva șovinismului segregaționist.

Dar, pentru că democrația înseamnă dezbatere liberă, egală, civilizată, în care toți cetățenii sunt respectați de către puterea centrală, aceasta este singura formă viabilă în care toți cetățenii pot respecta la rândul lor apartenența, dar și dorința de a face parte din aceeași putere.