Spirala violenței a început. Ea duce de fiecare dată într-o capcană a istoriei
Moise Guran
Nu, n-a început cu mâna înfiptă de Palada în părul lui Goțiu, nici cu agresiunea (de la o nuntă) dintre Bădălău și Anton Marin. Violența în politică a fost amorsată treptat, de discursurile agresive, televizate (și tolerate prostește de un CNA tutelat de cinci ani de PSD), de campaniile murdare, susținute, inclusiv prin agresivitatea prost crescută a unor pseudo-jurnaliști. Spirala violenței este alimentată și de acțiune, dar și de reacțiune. Ea găsește, mergând mână-n mână cu grobianismul gregar al unor lideri de opinie (inclusiv politicieni), teren fertil pe educația precară a națiunii, dar cel mai important e că ne slăbește ca societate și e foarte greu de oprit. E plină istoria noastră de astfel de episoade, cele mai multe, dacă nu chiar toate, terminate foarte prost.
La ce ne-au folosit violențele din decembrie 1989? Ceaușescu pierduse puterea în dimineața zilei de 22 decembrie, dar cele mai multe violențe s-au petrecut după aceea? Dar mineriadele? Cui au folosit? Acestea sunt episoade recente, mai cunoscute publicului larg. Celelalte sunt destul de evitate de manualele de istorie. Dar haideți să dăm timpul înapoi, în deceniul IV, în care spirala violenței e surprinsă mult mai bine în cartea Capcanele Istoriei, a lui Lucian Boia, din care vă redau câteva pasaje.
Se petrece în România dintre cele două războaie mondiale o extindere considerabilă a elitei intelectuale: consecință a progresivei democratizări. Fenomenul se propagă începând cu generația cea mai tânără, așa că ponderea tinerilor intelectuali crește, cu toate consecințele, bune și mai puțin bune, care decurg de aici: mai mult idealism, mai multă îndrăzneală, o mai mare înclinare spre extreme… (…)
1936 este anul când conflictul care ardea mocnit izbucnește brusc și atinge forme violente, inclusiv în zona intelectuală. (…) Deja în februarie – martie, o polemică între Vasile Lovinescu (scriitor înrudit cu Eugen Lovinescu, dar de cu totul altă factură intelectuală și ideologică) și Mihail Sebastian se arată ca un preludiu la ce va urma. Totul a pornit de la un articol al celui dintâi, foarte critic la adresa omului politic francez Pierre Etienne Flandin, acuzat de a face concesii nejustificate stângii radicale. Acestui articol din Vremea îi dă replica în gazeta Rampa, Mihail Sebastian ironizând aerele lui Lovinescu de cunoscător în ale politicii externe. Sebastian putea desigur să se abțină: s-a năpustit fără rost și în chip jignitor asupra confratelui de la Vremea. Dar e rândul lui Lovinescu să depășească limita, învinuindu-l pe Sebastian de reacție pur evreiască, prin ostilitate față de dreapta naționalistă. (…) „Dacă reușim să lichidăm un trecut ignominios și să creăm un organism viu, compact unitar, Sebastianii sunt automat eliminați din el prin simpla bună funcționare a aparatului excrețional.” (…)
Idealismul și violența sunt două fețe inseparabile ale legionarismului, ceea ce pare derutant, unii continuând și astăzi să vadă doar puritatea proiectului, iar alții, dimpotrivă, strict dezlănțuirea criminală. Nu este însă un mare secret: legionarismul aparține marii familii a milenarismelor, acele ideologii care-și propun tabula rasa și instaurarea unei lumi noi (cum a fost în felul lui și comunismul). Cum au putut atâtea spirite alese să fie atrase de o mișcare criminală e o întrebare nelalocul ei. „Spiritele alese” au fost atrase de idealismul mișcării, idealism care, în exces, a condus pe de altă parte la o barbarie fără margini. Schimbarea la față a României, curățirea ei, nu se puteau face cu blândețe. Având un straniu cult al morții, legionarii ucideau, dar erau gata totodată să sacrifice propria viață: nici chiar criminalii lor nu au fost niște criminali obișnuiți. În mod curios, se iartă mai ușor regimului lui Carol al II-lea ceea ce nu li se iartă legionarilor. A fost totuși o derivă de neiertat: în confundarea cu legionarii, statul însuși a devenit criminal. (…)
Să recapitulăm. Pe la 1930, tinerii intelectuali dau semnalul: vor să schimbe România – într-o direcție sau în alta, dar să o schimbe orice ar fi. În numai câțiva ani, polarizarea se accentuează între Dreapta naționalistă și Stânga democratică. (…)
Astăzi știm care a fost, de fiecare dată, deznodământul. Cei de atunci n-aveau de unde să știe. Când s-au sărbătorit 10 ani de la restaurație, la opt iunie 1940, regimul lui Carol al II-lea părea menit să dureze: mai avea trei luni de viață. Legionarii au pus stăpânire pe țară, ca să rămână și să schimbe totul din temelii; istoria le-a îngăduit doar patru luni. Mulți credeau, dimpotrivă, că regimul comunist nu va rezista. Și, până la urmă, e drept, s-a dus, dar a ținut aproape cât o viață de om.
Nota Moise. Evit să trag o concluzie directă a ultimelor evenimente. Este o tensiune în aer, în aceste săptămâni. Unii dintre noi simțim că ne îndreptăm către ceva, dar nu știm exact către ce. Spaima mea cea mai mare este că, din cauza acestor imaturități politice (a nu se înțelege că imaturitatea e manifestată numai de politicieni, sau că se manifestă numai cu palme și pumni), națiunea este de fiecare supusă unui stres cumplit, catastrofal, care o face vulnerabilă și nepregătită să răspundă la provocări. Iar provocările sunt azi puternice și inevitabile. Cred că trebuie să învățăm să ne ascultăm mai mult unii pe alții. Nu știu nici eu exact cum am putea face asta, căci prăpastiile din societatea noastră se adâncesc.