15.098 afișări

Despre salarii, fără patimă. (II) Ești bugetar? Țara ar avea mai multă nevoie de tine „în privat”

Moise Guran

Un clasic în viață a scos pe gurița lui, acum nici o lună, o perlă de mare angajament economic – Autostrăzile pot să mai aștepte, prioritățile PSD sunt salariile și pensiile. Dacă nu știți cine a spus-o, nu o să vă dau eu link, să zicem că nu e genul de băiat care-și freacă dinții cu Tix, dar s-ar putea să-și fi folosit acel detergent pe propriii săi neuroni. Zic asta amuzat, fără urmă de patimă, pentru că 1. e o prostie să crezi că poți plăti pensii și salarii pentru bugetari fără să stimulezi munca, activitatea din care-ți vin și bani la buget, adică autostrăzile alea… și 2. declarația vine într-un moment în care se împlinesc cinci ani de când prioritatea, singura a statului, a fost creșterea salariilor bugetarilor. Nici măcar asistența socială nu a beneficiat de atâta alocare de resurse. Ceea ce, în mod evident, a strâns din ce în ce mai mult restul economiei care a crescut totuși pe o conjunctură pozitivă, fără a fi devenit totuși mai solidă structural. Asta o menține extrem de vulnerabilă la șocuri, iar șocurile în capitalism sunt ciclice, inevitabile. Dar scopul articolului de azi este altul – haideți să vedem cum s-ar fi putut majora salariile bugetarilor, stimulând astfel economia pe ansamblul ei, nu vulnerabilizând-o, cum s-a întâmplat. Poza de mai jos am folosit-o prin toamnă. Era optimistă.

Într-un mod aproape hazliu, aș spune că îngerul și diavolul bugetarilor, în același timp, poartă un nume foarte controversat în zilele noastre – Liviu Dragnea. Ministrul Administrației de drept, dar și de fapt, prin tentaculele sale, atunci când nu a mai fost ministru, Liviu Dragnea a jucat un rol determinant în propagarea haosului din acest domeniu, în ultimii cinci ani, indiferent că titularul de post a fost Dîncu sau Shhaideh și chiar dacă nu toți bugetarii fac parte din Administrație. Bun cunoscător al domeniului, provenit el însuși din Administrație, Dragnea a folosit de fiecare dată legislația din acest domeniu în interesul său personal sau în interesul electoral al partidului pe care l-a condus și îl conduce. Și nici asta n-ar fi fost atât de grav, dacă personajul ar fi avut un anume tip de filosofie (pe care niciun politician nu cred însă că o are) – buni, răi, așa cum or fi ei, bugetarii reprezintă totuși cam un sfert din angajații României, eficiența lor trage în sus sau în jos nivelul de trai general, nu numai prin serviciul public pe care îl fac sau nu îl fac, dar și prin potențialul de forță de muncă, cel mai des irosit, pe care îl reprezintă.

Uitați-vă acum la interminabilele dezbateri despre pensiile speciale! Toată lumea îi vede pe cei care se pensionează de tineri din sistemele de stat ca pe niște posesori de sinecuri, iar nu ca pe niște oameni calificați, capabili să aducă multă valoare adăugată economiei private, după perioada de serviciu public. Sunt numai buni de dat la televizor ca țintă a urii sociale, nimeni nu vede într-un IT-ist sau într-un specialist în telecomunicații, pensionat din Armată, un viitor antreprenor în domeniul său, nimeni nu vede într-un judecător sau un procuror pensionat din Justiție un specialist sau un avocat privat… toți sunt prezentați ca niște lipitori ai societății. Dar eu cred și că un funcționar public pensionat e aur curat pentru o firmă privată care se luptă exact cu hățișurile birocrației, un dascăl ieșit din sistemul public s-ar putea adapta la orice sistem de asistență socială privată, despre medici sau asistente nici nu mai vorbim, căci aceia au decis deja că nu mai merită să lucrezi în sistemul public. Sunt oameni care pot munci, cei mai mulți dintre ei chiar o fac, categoric ar fi mai eficienți în economia privată decât în cea publică, dar, până acum, nimeni nu i-a invitat acolo, preferând să le alimenteze angoasele (în complicitate cu mafioții din sindicate) doar pentru a-i păstra ca masă de manevră electorală.

În 2012, când s-a întors la guvernare după perioada de austeritate, Dragnea s-a folosit de ura pură și dură a bugetarilor pe Băsescu. Acesta le tăiase salariile și sporurile, blocase angajările, reducându-le numărul în doi ani de la peste 1,4 milioane la sub 1,1 milioane, iar apoi a încercat (incredibil de stupid) să-și recâștige popularitatea promițându-le creșterea salariilor. Acoperit de hărmălaia populistă a concursului de crescut salarii bugetarilor (între USL/Dragnea și Băsescu), propunerea unui premier meteoric (Mihai Răzvan Ungureanu) de a reduce mai bine CAS-ul cu 5% s-a pierdut pentru moment. Și totuși, Guvernul Ponta nu a reușit în 2012 să crească salariile bugetarilor decât cu 8%, deși, dacă s-ar fi luat măsura reducerii CAS, bugetarii ar fi beneficiat și ei de 5% ăla dar pe net, nu pe brut. O măsură care oricum s-a luat în 2014 și a stimulat incredibil de mult angajările din sistemul privat, economia pe ansamblul său, adică și sursa de bani pentru bugetari.

În 2012, Dragnea mai avea la dispoziție o lege a salarizării unitare, abia intrată în vigoare (Legea 284/2010, a fost în vigoare până la 30 iuniei 2017, acum, când cu noua lege a salarizării unitare), dar care nu s-a mai aplicat niciodată. De ce e bună acum, în 2017, o astfel de lege, dar în 2012 a fost ignorată? Simplu, pentru că ea nu mai permitea creșterile de salarii discreționare, negociate pe grupuri de interese.

Tot Dragnea experimentase înainte de 2012 externalizarea unor posturi publice prin Asociația Comunelor, păcălind parțial blocarea angajărilor decisă de guvernul Boc. O golănie foarte deșteaptă, care mărea cheltuielile pe achizițiile de servicii în administrația publică locală, dar un model care putea fi foarte bine implementat eficient la nivel național, de ce nu? În condiții de concurență, aducătoare de eficiență, nu cu pătura-n cap, printr-o mafie patronată de… eh, ghiciți și singuri, nu-i greu. Paradoxal, un proiect oarecum similar, dar mai transparent, a fost luat în calcul de Guvernul Cioloș, dar nu a mai fost finalizat pentru că, bineînțeles, Liviu Dragnea nu a pierdut nicio secundă controlul asupra Ministerului Administrației nici în perioada tehnocraților. În fapt, Guvernul Cioloș a supraviețuit un an pentru că Dîncu nu s-a atins de niște înalți funcționari de pe acolo, care aveau exact rostul de a bloca/întârzia orice reformă, cu excepția uneia care ar fi redefinit, prin Legea funcționarului public, abuzul în serviciu (haios Dragnea, nu?) cu un prag administrativ până la care fapta n-ar mai fi fost penală.

În 2017 suntem așa – judecând după suma cheltuită în primele șase luni (înainte de majorările din iulie, deci) pentru personalul din sistemul public (33 mld. lei), e mai probabil ca pe totalul acestui an cheltuielile salariale ale statului român să urce spre 70 de miliarde de lei, iar nu 60 de miliarde, cum luam eu în calcul prin luna martie. Dacă mai punem la socoteală și cheltuielile de funcționare cu aparatul statului român (achiziții de bunuri și servicii) de cel puțin 35-40 de miliarde de lei, rezultă că acești un sfert din angajații României vor fi consumat în anul 2017 aproximativ 25 de miliarde de euro. În cinci ani, suma a crescut cu aproape 50%, evident, în dauna investițiilor publice, adică ai banilor întorși de stat în economie și care justifică rostul acestor oameni. Geniul Tixului, pe care l-am invocat la început, n-a făcut decât să spună un adevăr, unul cinic, dar adevăr.

Cu adevărat mișto este că, încercând poate să lase mai multă autonomie locală în materia salariilor (sau mai degrabă încercând să forțeze restructurări de personal), Dragnea a reglementat (prin Olguța) în acest an dreptul Consiliilor Locale de a-și reglementa salariile angajaților. Pe ideea că acestea se vor încadra într-un buget. Principiul e foarte bun, aplicarea e însă dezastruoasă, nu vreau să anticipez prea mult, vă zic doar acum ca să vă pot arăta mai pe finalul anului că eu v-am spus, dar nu m-ați crezut. Să zicem doar că ultimul detaliu, ăla cu limitele bugetului local, deja a fost păcălit masiv, iar odată majorate salariile, ele devin (pe legislația actuală și deciziile Curții Constituționale) drepturi fundamentale ce vor trebui plătite de cineva. De cine? Ghici! Hai, că nu-i greu! Dacă ai prevăzut salarii de nu-ți mai ajunge bugetul (și multora nu le va ajunge), vei fi nevoit să faci concedieri pentru a putea tăia un salariu, ceea ce va umple instanțele civile.

Revenim la piața muncii, pe care mulți o compară cu cea din Germania, făcând calcule de productivitate comparată… e la jumătate productivitatea, să fie dom’le și salariul minim la jumătate! Oh, genii socialiste! De-ar fi atât de simplu! Ia vedeți voi câți dintre angajații germani produc valoare adăugată și câți primesc transfer de bunăstare de la ceilalți. Nu de alta, dar la noi două categorii care fac cât jumătate din piața muncii – bugetarii (1,2 milioane) + cei cu salariul minim pe economie (încă pe atâția), primesc mai mult decât produc. Nu că n-ar exista și oameni calificați, cu salariul minim pe cartea de muncă. Doar că aceia se închid pe venituri la negru care și alea fac valoare adăugată.

Adevărata problemă asta este. Nu că avem mulți bugetari, nu că au salarii mari, nu că ar fi necalificați (despre asta se poate discuta, desigur), ci că prea mult din totalul forței active a societății are un rezultat negativ fie pentru că este subcalificat (cazul celor cu salariul minim), fie pentru că respectiva calificare este subutilizată din cauza proastei organizări (cazul bugetarilor).

Nu, nu vă gândiți doar la Administrație! Zilele trecute vorbeam cu un antreprenor din Ialomița care îmi spunea că plătește taxă de protecție unei grupări de romi, ca să nu-i strice recolta. S-a dus la Poliție, iar polițistul i-a spus cinstit că e mai sigur să plătească taxa de protecție. Sigur că de la acest caz nu se poate trage concluzia că 200 de mii de polițiști nu-și aduc aportul prin serviciul de siguranță publică la valoarea adăugată a nației. Dar taxa aia de protecție diminuează VAB-ul la care raportați numărul de angajați din economie, când faceți calcule comparate. Liderul ăla al lor de sindicat, mai agresiv la tv și mai tare-n gură chiar și decât Nistor de la Educație, știe să ceară doar salarii, cățărându-se pe cadavrul unui polițist. Despre cât reușește sistemul public de educație să aducă în valoarea adăugată ce să mai vorbim? Despre Armată nu vreau eu să vorbim, la cât e de atacată zilele astea, din cauza câtorva politruci cu stele.

Revenind. Ponderea de 50% în totalul angajaților a celor care primesc în loc să contribuie la valoarea aia adăugată ne omoară! Uitați-vă la IT-iști – fac 7% din PIB (IT&C) și sunt 170 de mii de toți. Lumea îi invidiază că au salarii mari, dar calculați câți alți angajați din economia României (publică și privată) țin ei în spate, câștigând de fapt mai puțin decât ar merita. Calculați-i și pe cei din industria prelucrătoare. Câți or fi? 7-800 de mii? Fac 30% din PIB și aici nu intră numai Dacia, Continental sau alte companii cu salarii mari. Intră și industria alimentară, intră și cei din confecții, câți or mai fi rămas. Vedeți că a mai rămas sectorul Serviciilor, care fac și ele 50% din PIB, dar cea mai mare parte nu e produsă cu grosul angajaților, mai slab calificați. Se spune că 75% din valoarea unui produs este marketingul său și da, valoarea de piață este cea care contează în valoarea adăugată brută. Nu calculăm că am produs 350 de mii de mașini noi, românii, și 350 de mii nemții, calculăm că noi am făcut mașini de 10-15 mii de euro bucata, iar ei au făcut de 50-70 de mii bucata. Că-s nemțești, că îi ajută și brandul de țară… da, toate astea sunt în final lucruri care contează acolo la salariul tău și al meu, la bunăstarea generală a țării în care trăim prost, fără să știm exact cât contează din fiecare, bătând cu pumnul în masă că noi vrem salariul minim jumătate din al nemților, că avem jumătate din productivitatea lor. Vedeți! Ar fi distractivă aritmetica asta, dacă n-ar fi dramatică!

Nu împărțirea pe multinaționale și naționale contează. Nu originea românească sau străină a capitalului, ci valorificarea cunoștiințelor și a forței de muncă, asta este singura cale spre prosperitate. Alta nici nu s-a inventat. De ce atunci când scriu/spun că avem nevoie de calificare eficientă (la locul de muncă), sar agresiv pe mine toți postacii pământului țipând că e prea mic salariul minim?

Mi-a ieșit un articol mult mai lung decât aș fi vrut să fie, dar nu puteam ajunge la reformarea sistemului bugetar fără a trece prin toate astea pe care le influențează fundamental. Dăm acum timpul înapoi și refacem, pur teoretic, câteva lucruri:

  1. 7% din PIB anvelopa salarială a bugetarilor, cât era în 2012 nu era nici mare, nici mică, iar dacă anul ăsta ajunge Olguța la 9% (că de 8% sigur trece), nu asta e tragedia. Dar dacă statul ar fi gândit creșterile de salarii ale bugetarilor sub forma unor reduceri de taxe pe muncă pentru toată lumea, alta era povestea azi.
  2. Externalizarea serviciilor administrative este inevitabilă. Dar nu pe sub masă, pe șpăgi (cum s-au făcut contractele cu firmele de pază ale unor foști securiști, de exemplu) sau prin asociații obscure, patronate politic.
  3. Liberalizarea salariilor la nivel local (nu numai în administrație) deja începută de Dragnea/Olguța e un lucru pozitiv, dar ea trebuie dublată de o transparentizare obligatorie (eu le-aș afișa la avizierul comunei, să știe cetățeanul câți bani duce acasă și primarul dar și ultimul referent). Este, de asemenea, critică legarea fondului de salarii la nivel de UAT de veniturile proprii. Altfel o să plătim cu toții în anii următori o grămadă de procese, la fel cum a fost și în cazul profesorilor, când cu creșterile anulate de Boc. Salariul e drept fundamental, nu te joci cu asta! Edilii locali nici nu sunt conștienți în toate cazurile.
  4. Reducerile de taxe pe muncă (așa cum a fost tăierea CAS din 2014 și cum ne tot promit pentru 2018) trebuie făcute treptat, previzibil, nu electoral. Dacă de exemplu deștepții care-s la guvernare în 2017 și erau și în 2012 și vor fi probabil și în 2018, ar fi zis în 2012 că în cinci ani se reduce costul cu munca cu 10 sau 15 procente, cu 1-2 procente pe an, am fi putut avea o creștere a numărului de angajați productivi încă de acum patru ani. Patronii acționează în perspectivă și nu cred până nu văd. Un pact național în acest sens ar fi fost un obiectiv demn de un președinte.
  5. Să nu ne facem iluzii… prea multe investiții nu mai pot veni în România nu numai pentru că ne limitează infrastructura. Limitele pieței muncii sunt mult mai grave și mai rigide, căci se schimbă în cincinale. O legislație fiscală care oferă deduceri mai serioase pentru calificarea la locul de muncă este de asemenea o necesitate uriașă. Salariile cresc mult mai bine și mai sănătos dacă crește oferta calificată de muncă. Nu există bunăstare pe salariul minim, nici măcar trai decent, altfel nimeni n-ar mai evolua, ne-am termina cariera imediat ce am începe-o.
  6. Nicio creștere de salarii în sectorul bugetar nu trebuie făcută NICIODATĂ, înaintea unei restructurări/reformări a unui domeniu. Știți vreun domeniu public reformat în ultimii cinci ani? Unul de care să zicem și noi – da dom’le, acolo e eficiență. Pe de altă parte, e elementar, orice HR îți poate spune… Dacă vrei eficiență trebuie să dai oameni afară. Sună cinic? Păi așa e capitalismul. El se bazează pe concurență, aceasta fiind esența naturii umane și motorul progresului. După ce dai oameni afară, celor rămași, mărește-le salariile, dar să înțeleagă de ce le-ai mărit. Nu că-s pile sau că fac șpăgi cu tine, ci pentru că pot munci și pentru cei concediați. E de conceput vreodată așa ceva în sistemul public?
  7. Dihonia dintre bugetari și privați trebuie să înceteze, dar pentru asta e nevoie ca fiecare să înțeleagă rolul celuilalt. Nu toți bugetarii sunt posesori de sinecuri, dar toți bugetarii care nu-s captivi în profesie (militarii, ăștia înjurații cu pensiile speciale), nemulțumiți de salariile lor, sunt fie șpăgari, fie incompetenți. Te plângi că ai salariul mic, bugetarule? Nu te mai plânge! Evadează din comunismul sistemului public și vino pe câmpul de bătălie din privat, unde îți poate lua imediat locul unul mai tânăr, mai vrednic, mai deschis să învețe lucruri noi. Invers, privatule, dacă te plângi că în firma ta salariile sunt mai mici decât în sectorul bugetar, înseamnă că firma ta nu are perspectivă, fie pentru că patronul nu are viziune, fie pentru că nu produce cu adevărat ceva valoros, fie pentru că e mare competiția pe segmentul tău. Du-te la stat, dacă vrei securitate socială în dependență directă de tot felul de politruci, sau du-te la o firmă mai bună, dacă vrei perspectivă profesională! Nu spune că în orașul/județul tău nu-s alte firme. Ești legat de glie? Tu îți alegi unde trăiești, nu?

În final, am o rugăminte pentru cei care tot invocă salariile mai mari din Germania sau Anglia, sau din altă parte. Încercați să vedeți și aceste lucruri, căci ele sunt condiții fără de care nu există salariile alea mari. Vorbiți cu cineva care a lucrat acolo. Întrebați, inclusiv voi bugetarii, ce înseamnă să lucrezi opt ore. Salariul, mare/mic, este legat de muncă și de eficiența ei. Să ne amintim asta, căci sunt prea mulți în România care consideră salariul un drept de la natură. Doar dreptul la muncă este scris în Constituție, cel la salariu nu există fără muncă. Și, apropo de Constituție, aceasta are un principiu important, cel al Egalității, pe care guvernanții l-au încălcat grav în acești cinci ani, alocând atât de mult din resursele națiunii pentru bugetari, în detrimentul celorlalți. Că au făcut-o din prostie, sau că toată această politică a fost o inginerie socială menită să fidelizeze o masă electorală, în final nu mai contează. Mai devreme sau mai târziu, aceste greșeli se plătesc. Și se plătesc greu, fie prin crize economice profunde, fie prin întârzieri ce afectează generațiile viitoare.