Despre salarii, fără patimă. (I) Creșterea salariului minim – împărțind cu barda aceeași sărăcie…

Moise Guran

Haideți să ne concentrăm puțin pe salarii, principalul subiect de dezbatere economică de cel puțin doi ani de zile. Din păcate, acest subiect s-a dus pe trei dimensiuni principale, cele pe care le poate pricepe cam toată lumea și, deci, pot fi folosite ca temă de campanie electorală – creșterea salariului minim, creșterea salariilor bugetarilor și, mai nou, reducerea taxării (contribuții și cota unică). Abordarea populistă a produs un haos ce se apropie acum de apogeu și pe care îl vom deconta din păcate cu toții, căci la noi lucrurile astea nu sunt gândite ca modalitate de direcționare pozitivă a economiei. De fapt, nu sunt gândite deloc. Mai grav este însă că puțini pricep problemele reale pe care piața muncii le are în România și, pe cale de consecință, nici perspectiva unor măsuri care să ne aducă mai multă bunăstare la nivel de mase nu este foarte apropiată. Haideți să dăm puțin timpul înapoi și să vedem cum am fi putut face lucrurile astea mai cu cap. Subiectul este atât de amplu încât va trebui să-l abordez separat, în mai multe articole. Azi, despre salariul minim pe economie.

Creșterea salariul minim pe economie cu 50% în doi ani a creat probleme pe care mulți nici nu le bănuiesc încă. Susțin în continuare faptul că o bună parte din încasările scăzute de TVA din acest an sunt cauzate în principal de tensiunile acumulate de creșterea salariului minim pe economie. Dar abia vedem vârful icebergului. Să vedeți la prima pală de criză (internă sau externă) cum vor exploda populismele astea! Apoi, în cele mai multe cazuri, patronii nu au putut să păstreze o diferență rezonabilă între salariile celor calificați și cele ale necalificaților, ultimele ridicate obligatoriu prin lege.

I-a făcut un salariu minim mai mare pe angajații români să lucreze mai bine? Sau măcar să lucreze? A redus inactivitatea uriașă din zona asistenței sociale? Statisticile arată că nu, dar ce, își propuse cineva așa ceva? Și nici calificarea pe ansamblu a angajaților din România nu a evoluat, dar stai, câți fac în România o corelație între calificare și nivelul de trai? Fix aceiași care înțeleg conceptul de valoare adăugată, nu ca formulă statistică de calculare a PIB ci ca bunăstare împărțită între patron și angajatul său.

Și totuși, creșterea salariului minim pe economie s-ar putea dovedi o prostie pozitivă, în condițiile în care Comisia Europeană pregătește o unificare treptată a legislației în acest domeniu. Altfel spus, vrem, nu vrem, s-ar putea ca prin 2020 să fim obligați la un salariu minim de 500-700 de euro, poate chiar mai mult, ceea ce ne-ar falimenta ca nație toantă, incapabilă să înțeleagă beneficiile, dar și riscurile unei piețe deschise. Nu vă bucurați că un paznic ar putea să aibă 3000 de lei salariu! Dacă lucrurile astea se vor petrece brusc, e mai probabil ca paznicul respectiv să nu mai aibă niciun salariu. Șomajul poate exploda. Externalizarea e o soluție de durată, iar creșterea bruscă a salariului minim ne poate trece printr-o terapie de șoc. Mai bine o abordăm de acum, treptat, deștept, decât să ne-o impună alții.

Deci, haideți să ne imaginăm că suntem din nou în 2015, că pricepem faptul că avem la dispoziție cinci ani să ridicăm semnificativ salariul minim pe economie și să ne gândim cum putem face asta nu ca să creștem încasările la buget prin obligarea patronilor la plata unui mimim impozabil mai mare (vai! acest efect s-a dovedit nu numai secundar și limitat, dar a forțat pervers evaziunea pe altă fereastră, mai largă, cea a TVA-ului), ci să ne gândim cum facem din majorarea salariului minim un instrument de creștere reală a valorii adăugate pentru munca pe care patronul o plătește.

Păi, de exemplu, am putea să-i permitem firmei să-și deducă din impozitul pe salariul angajatului costurile cu instruirea profesională a acestuia. Creștem, să zicem, salariul minim de la 1000 de lei brut, cât era atunci, în 2015, la 1500 de lei brut, cât va fi devenit în 2017, dar îi lăsăm patronului posibilitatea să investească maximum 16% în calificarea angajatului, la locul de muncă sau în altă parte. Dacă vrea. Dacă nu vrea, nu-l forțează nimeni. Poate are toți angajații calificați, situație în care chiar nu-l interesează cât e salariul minim, dar cum ar fi să-i permitem să dea totuși banii respectivi pentru finanțarea unei școli profesionale din orașul său și pe domeniul său, de la care va primi mai târziu instrucție calificată, atunci când va avea nevoie de noi angajați? Se poate face asta, desigur, și într-o rețea națională de educație (duală) cu singura condiție – să n-aibă statul prea mult amestec în ea, căci statul român nu știe decât să încurce lucrurile, să le amâne la infinit și, eventual, să le aranjeze pentru niște șpăgi.

Poate nu vi se pare mare lucru asta cu calificarea primară și medie, nu vorbim aici de ultra-specializare, ci vorbim de oameni capabili să supravegheze parametrii unei linii automatizate, de exemplu, vorbim de paznicul de mai devreme, dar învățat să folosească sisteme multiple de supraveghere, înlocuind astfel somnul brut al unor doi sau trei paznici pe un obiectiv, permițându-i astfel patronului său să poată plăti acel salariu de peste 3000 de lei pe lună la care va fi obligat. Creșterea costurilor, fără creșterea eficienței duce în final la faliment, nu la justiție socială. Odată calificat, angajatul devine capabil să producă o valoare mai mare și pentru el, și pentru patron, și pentru societate, inclusiv deci pentru statul care confiscă 20% din ceea ce produce fiecare dintre noi.

Ceea ce am scris aici e doar un exemplu, e un mod de a gândi lucrurile. Se pot imagina numeroase astfel de programe și modalități prin care statul să permită, iar nu să forțeze creșterea salariilor. Sunt sigur că mulți români vor să învețe mai mult decât știu, că majoritatea patronilor ar prefera să dea mai mulți bani unui angajat bun decât salariul minim unui număr mare de angajați slabi, dar nimeni nu a privit până acum acest salariu minim ca pe o pârghie de progres. Pentru politicieni e instrument de adunat voturi. Patronii îl percep ca pe un viol fiscal și caută porți de scăpare. Ponta, Dragnea, Olguța s-au văzut, cu toții, în rolul de Robin Hood socialist, împărțind cu barda aceeași sărăcie, în loc să se gândească cum să colaborăm cu toții pentru a avea mai mult de împărțit.