115.505 afișări

Polonia nu a înnebunit peste noapte. Bătălia pentru Est a început

Moise Guran

Greu de spus unde va duce demența poloneză. Subordonarea Justiției este un act intolerabil într-o democrație, iar extrema naționalistă forțează Uniunea Europeană într-o direcție ce pare de acum inevitabilă. (Citiți aici detalii, nu mai insist eu asupra lor). Pe termen scurt, Comisia va mai amâna puțin lucrurile, dar pe termen mediu și lung ele converg către crearea unei alte Uniuni, mai strânse, probabil în jurul nucleului franco-german al Zonei Euro, fie chiar și cu păstrarea actualei Uniuni, cel mai probabil ca o zonă de liber schimb. În această notă trebuie să recitiți acum propunerile de reformare ale Uniunii Europene, dar vă propun să urmărim lucrurile într-un context și mai larg. Nu e doar despre Polonia, ci și despre România.

Criza poloneză arată mai clar modul în care trei puteri antagonice se confruntă în Europa de Est, de acum – Europa, SUA și Rusia. Cine controlează cordonul de Est, de la Baltică la Marea Neagră, controlează practic securitatea celorlalte două. Vă readuc la Friedman, care a emis această teorie în 2009, când, sigur, unele detalii nu puteau fi anticipate, o teorie despre care am mai scris aici.

Pe scurt, Friedman anticipa umflarea importanței Poloniei și, într-o mai mică măsură, a României, sub influența Statelor Unite care ar fi dorit, zicea el, să pună astfel presiune pe Rusia și n-ar fi găsit suficient sprijin pentru asta la țările Europei Occidentale, conduse de Germania și anchilozate de atâta pace și bunăstare. Friedman a fost întotdeauna un eurosceptic. Dar acum, haideți să privim ultimele evenimente prin perspectiva acestui viitor creionat în 2009.

  1. Credeți că e o întâmplare că Polonia sfidează Uniunea Europeană după vizita lui Donald Trump și, mai ales, după discursul său mistico-tradiționalist, ce a umflat venele extremiștilor eurosceptici din toate țările estice? Întrebarea este dacă Occidentul are dorința să supraviețuiască, a spus Trump, retoric. Apoi a vorbit de amenințarea teroristă și de setea de Dumnezeu. Construit pe trei elemente definitorii – Teama, Credința și Xenofobia, discursul său prefațează o altă subminare, din interior, a Uniunii Europene, după ce aceasta a rezistat numeroaselor subversiuni orchestrate de Rusia (de la mânarea migranților din Siria cu bombe și până la Brexit).  
  2. Rusia n-a stat nici ea cu mâinile în sân, în anticiparea unui viitor în care SUA ar pune mâna pe Europa de Est. Dacă în Europa de Vest partidele extremiste n-au reușit mare lucru (cu excepția notabilă a Brexitului, care nu face totuși Marea Britanie rusofilă), situația stă altfel în Ungaria, Slovacia, dar și în Serbia și Bulgaria. Spargerea UE este însă doar o dimensiune a planului rusesc. Ocuparea Crimeei, spargerea Ucrainei, dar și relocarea unui anume tip de armament în Belarus, și astea trebuie citite în același context.
  3. România e o țară mai complicată de atât. Pentru nemți și vest-europeni, ea reprezintă speranța păstrării unei Uniuni mai largi, dar în care nici Rusia, nici SUA să nu-și mai poată face jocurile prin sateliți. Americanii i-au acordat probabil României cam aceeași traiectorie ca și Poloniei, probabil cu o importanță ceva mai mică, totuși. Iar rușii se mulțumesc să submineze eforturile celorlalte două tabere, folosindu-se de corupția, duplicitatea și chiar prostia conducătorilor politici români. În această cheie trebuie să înțelegem atât dezinteresul actualilor guvernanți pentru o eventuală integrare în Zona Euro, dar și sabotarea Armatei (atât de ușor de disimulat sub masca incompetenței).

Gândiți-vă la aceste lucruri căci, tot mai curând, opțiunile noastre ca națiune vor deveni din ce în ce mai clare. Ceea nu înseamnă că opțiunea va fi mai ușoară. În mod evident, președintele Iohannis face acum un joc amestecat, căci nici europenii nu ne pot asigura securitatea (în fața Rusiei), nici americanii nu ne pot asigura bunăstarea (în cazul rămânerii României în afara viitoarei construcții europene restrânse). Iar dacă țara noastră nu are și nici nu va avea o opțiune rusească, elementul cheie, punctul de inflexiune de la care probabil vom fi nevoiți să alegem, va fi destrămarea NATO. Care sigur că nu e certă, dar e posibilă, mai ales că toți cei trei actori știu asta și fiecare dintre ei va pune la un moment dat presiune pe acest punct nodal. Rușii deja o fac, americani doar parțial (observați disensiunile dintre Casa Albă și Pentagon, în special pe bugetele alocate în anii următori pentru Europa de Est), iar UE alocă deja fonduri pentru cercetare dezvoltare militară (europenii au devenit brusc conștienți că sunt prea departe în urma americanilor).

Așadar, cum vă imaginați România după anul 2020? Într-o cvasi-autarhie economică, păstrând doar acorduri de liber schimb cu țările occidentale, dar sub o umbrelă de securitate americană? Integrată cu arme (literalmente) și bagaje (monedă, fiscalitate) într-o Federație Europeană? Sau ca un nomansland, o zonă de conflict al intereselor fără proiecte pe termen lung, de care fiecare parte trage, din când în când, reușind să-și aducă păpușile la guvernare? Nu, nu ziceți că deja suntem așa. Mai uitați-vă o dată la Moldova sau la Ucraina și apoi veți realiza că mai avem timp și opțiuni. Cu condiția să ne decidem mai repede.