10.657 afișări

Bâjbâim prin Istorie, în așteptarea unui viitor salvator, dintr-un film SF

Moise Guran

Mă trollează un cititor (dar o face într-un mod care mă și amuză) vis-a-vis de obsesia mea pentru infrastructură și construcții, de dezvoltare economică pe un model german (de fapt, nu e chiar german pur) când, zice el, noi ar trebui să ne axăm pe IT, că dispar autostrăzile în curând, mașinile vor zbura, iar lumea va fi altfel. Împărtășesc cu cititorul respectiv o oarecare pasiune pentru SF, dar e clar că el e mai tânăr, iar eu am trecut de mult de faza asta. Acum 25 de ani eram și eu convins că undeva după anul 2000 ne vor ieși antene din cap, iar teleportarea va fi un mod mult mai facil de a merge la serviciu sau în vacanță decât autoturismul sau trenul. Iar, dacă azi sunt oameni care vorbesc non-stop la mobil, să o recunoaștem, asta nu înseamnă că avem antene în cap sau că nu ne mai trebuie mașini, șosele, etc. Discuția este însă mult mai profundă, ea se referă la un model de dezvoltare, pe care România nu că nu l-a avut, nu că l-ar fi ales greșit, ci, ca în atâtea alte cazuri, nici n-a reușit să se înțeleagă asupra lui, dar să-l mai și urmărească pentru un timp mai îndelungat.

Citeam pe undeva, zilele trecute (scuze! nu mai știu exact unde, ca să dau link) că Guvernul Tudose pare a reîncărca o epocă de tip Văcăroiu. Și deși între Tudose și Văcăroiu se trasează deja foarte multe paralele mai degrabă amuzante (pornind de la aspectul fizic al celor două personaje), adevărul e chiar mai crunt decât atât. România risipește haotic resurse (și financiare, și umane) pentru că îi lipsește în primul rând o coerență în ceea ce privește obiectivul său de dezvoltare.

De fapt, Guvernul Tudose pare să meargă spre greșeli care, chiar dacă diferite, au același efect pe termen lung, și care au mai fost făcute nu numai de Guvernul Văcăroiu, dar chiar și în perioada anterioară, în anii 80. Căci, dacă înainte de 1990, România a trăit o imposibilă dictatură de dezvoltare (spre industria grea, într-adevăr), esențială nu a fost orientarea greșită, așa cum susține cititorul care m-a trollat, ci modul în care resursele au fost alocate pentru aceasta.

În esență, dezvoltarea României a fost stopată undeva prin 1980, cel mai târziu în 1985, chiar dacă investițiile au continuat în mari obiective de infrastructură (Metroul, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului, Cernavodă I). Din punct de vedere tehnic evoluția fusese oprită (despre cauze se poate vorbi foarte mult) și nu a mai fost continuată nici după 1990.

Efectele au fost în esență aceleași, doar manifestarea fiind alta – în anii 80, calitatea mărfurilor românești a scăzut, valoarea adăugată devenind derizorie (chiar dacă PIB-ul în dolari a crescut cam cu 50% între 1980 și 1988), în ciuda unui efort național cvasi-sclavagist; apoi, după 1990, resursele financiare acumulate (nu numai în rezerve valutare, ci și în absența datoriilor) nu au fost direcționate spre dezvoltare (retehnologizare), ci spre subvenționarera consumului, dar și a locurilor de muncă.

Practic, în perioada Văcăroiu, fabricile create anterior au supraviețuit temporar cu perfuzii, în comă, până au murit – injecțiile de bani tipăriți de BNR au ajuns cel mai des în producție nevandabilă, valoarea adăugată a fost scriptică și s-a închis doar pe hârtie până a crăpat totul (între 1997 și 2000). Inflația acelor ani a fost un efect secundar, grav, crunt pentru populație, dar secundar. Perfid în economie este că aproape de fiecare dată decontează și prostiile și lucrurile bune guvernarea următoare.  

Nu pun problema dacă cineva ar fi acceptat, dar imaginați-vă cum ar fi arătat România dacă între 1990 și 1996, în loc să blocheze în comă economică întreprinderile de stat, îmbătând populația cu milioane de hârtie, guvernele le-ar fi vândut, iar banii obținuți din privatizări i-ar fi investit în dezvoltarea infrastructurii de transport, turistice, de apărare, educaționale, etc! Această formulă a fost încercată mult mai târziu, spre finalul guvernării Năstase. Cea mai mare parte a uzinelor moștenite erau deja fier vechi, altele, salvate in extremis (vezi cazurile Dacia sau Arctic sau chiar Sidex și Petrom) au fost retehnologizate complet, dar era târziu pentru că deja corupția luase o amploare atât de mare încât prea puțin din aceste resurse au mai ajuns în infrastructură. Cel mai bun exemplu este cel al privatizării BCR, cea mai bănoasă privatizare din Istorie, făcută pe vremea lui Tăriceanu. Banii au fost depuși într-un fond pentru dezvoltare. La finalul mandatului s-a dovedit că fondul era doar o evidență separată în bugetul public și că, deși el a existat tot timpul, banii nu mai erau. Se majoraseră salariile, se făcuseră achiziții de mobilier, mașini. Râsul lumii!   

Acum faceți o paralelă, pe noile condiții de acum.

Stabilitatea financiară nu permite (încă, dar deja se văd semne) o inflație care pe termen scurt ar fi salvatoare pentru Guvernul Tudose și prostiile promise, nominal, în campania electorală. Stabilitatea financiară permite însă guvernului să se împrumute, deja o face cu supramăsură, transferând creditul guvernamental fără o creștere de productivitate, ci prin pârghii administrative (salariul minim, pensii, salariile bugetarilor), o creștere scriptică, pe consum a PIB.

Care e diferența dintre Văcăroiu și Tudose? Văcăroiu nu avea leu convertibil, se finanța pe inflație, producea pe stoc, acumulând pierderi, transferate inclusiv pe sistemul bancar. Tudose se împrumută fără probleme (încă) intern și extern, iar banii îi transferă unei părți a populației, fără a avea o contrapartidă proporțională în producție de mărfuri sau servicii, ceea ce înseamnă că o mare parte a banilor pe care statul român îi împrumută (și pe care îi vor plăti copiii noștri) nu numai că pleacă din țară așa cum vin, dar mai și subminează producția internă prin stimularea importurilor, distrugând locuri de muncă.

Pe termen scurt, e bine. Creditele funcționează precum anestezia unei beții. Dar pe termen mediu, deja se vede Hiroshima.

Ca să vedeți că nu vorbesc doar teoretic, fac un scurt excurs tehnic… Deși au trecut doar șase luni din 2017, guvernul s-a împrumutat pe termen scurt aproape 7,5 mld. lei. 1,2 mld vin la scadență acum, în luna august, încă 0,6 mld în septembrie, iar alte 0,8 mld de lei au scadența în decembrie. Probabil vor fi rostogolite, poate tot pe termen scurt, dar, atenție! astea 7,5 mld. cu scadența între august 2017 și noiembrie 2018 reprezintă doar titlurile emise de stat pe piața internă. Zice Iohannis că în iunie a sărit deficitul cu 4,5 mld lei și (m-a sunat mama să îmi spună că i-a crescut pensia cu 70 de lei) am vaga senzație că acestea sunt doar cheltuieli suplimentare, nu investiții. De fapt, abia pe la 1 septembrie ne vom dumiri exact de magnitudinea dezastrului din bugetul public, după ce vom vedea impactul măsurilor de la 1 iulie.  

Recapitulând, da! Guvernul Tudose face cam aceeași risipă de resurse (financiare) pe care a făcut-o și guvernul Văcăroiu, chiar dacă sunt acum alte condiții și de piață, și de finanțare. Efectele se vor vedea mai târziu. Dar, mult mai gravă decât asta, este greșeala pe care Tudose o împărtășește nu numai cu Văcăroiu, ci cu toate guvernele României de prin 1985 și până azi (deci inclusiv cu ultima perioadă a lui Nicolae Ceaușescu), greșeala de a pierde timp.

Timpul e mult mai prețios decât îl evaluăm noi românii. Nu mai putem măsura veșnicia în milenii, căci astăzi restul lumii evoluează mult prea repede față de noi. Ca să mă întorc la dezbaterea stârnită de cititorul acestui site, este evident că nu vom putea trăi mult mai bine doar dând cu sapa, fie la prășit, fie la autostrăzi. Dar ar fi un bun început, în loc să risipim resursele financiare, mai ales că deocamdată avem nevoie și de mâncare și de construcții. Astăzi, statul poate stimula altfel progresul (efortul de dezvoltare) României decât pe vremea lui Ceaușescu sau a lui Văcăroiu, când economia era complet sau majoritar etatizată.

Azi, pentru statul român ar fi un bun început să nu mai încurce companiile care inovează în România. Să limiteze așadar hemoragia de resurse (financiare, umane, educaționale), să asigure stabilitate (inclusiv în lupta împotriva corupției) și să nu ne mai pună sub semnul întrebării viitorul (în UE, în NATO, chestiunile astea de securitate sunt esențiale). Apoi, dacă s-ar putea să le mai și ajute… dar nu, ar fi prea mult!

Pe de altă parte, da! IT-ul este important, cu tot cu serviciile conexe și comunicații probabil va depăși în curând 10% din PIB, dar tot vreo câteva sute de mii de oameni vor fi ocupați în acest domeniu, să nu ne îmbătăm cu apă chioară! Avem aproape un milion de necalificați în România. Cu ei ce facem? Sau vă imaginați că această cădere de aprope 30% a construcțiilor pe partea de infrastructură publică din acest an nu contează? Ba contează și îi va lovi în final pe cei mai vulnerabili dintre români, pe cei mai puțin calificați.

Adevărul, dovedit deja, despre Economia României, este că ea ajunsese încă de acum zece ani la limita de creștere pe care actuala infrastructură (de transport, dar nu numai) i-o permite. Deci, până apar mașinile zburătoare, până ne vom teleporta ca în Star Trek, până când vom reuși să oprim declinul Educației (care durează deja de 30 de ani), avem oricum un excedent de forță de muncă slab calificată cu care putem face altceva decât să o ocupăm pe proiecte puțin utile societății, ca pe vremea lui Ceaușescu, să o ocupăm pe subvenții, mai mult sau mai puțin mascate, ca pe vremea lui Văcăroiu, sau să o parcăm în afara istoriei, pe ajutoare sociale dezangajante, cum s-a tot făcut din 1995 și până azi. Acum, reducând întreaga filozofie de viață la aceste paradigme relativ simple, explicați-le deștepților care ne conduc de ce politica fiscală trebuie gândită în acești termeni, iar nu în termeni de câți bani mai trebuie să jupuim ca să ne mituim electoratul! Explicați-le de ce politica de Educație trebuie să anticipeze dezvoltarea, iar nu să conserve o stare de lucruri foarte proastă, salvând o parte a profesorilor pentru a sacrifica marea majoritate a elevilor! Explicați-le de ce creditele sau angajamentele, în general, ale societății trebuie făcute pentru generațiile viitoare, iar nu împotriva lor.