Pesediștilor, voi tot cu ursul țineți? De ce blocați Armata?

Moise Guran

Consiliul Suprem de Apărare a Țării nu a putut discuta planul de înzestrare a Armatei. Noul ministru, Adrian Țuțuianu (care, pentru conformitate, nu se consideră omul rușilor, chiar dacă a fost avocatul unora dintre ei) s-a dus în CSAT cu un document care pur și simplu ignora alocarea a 2% din PIB pentru Armată. Nu-s bani pe care-i dăm lui Trump, lui Merkel sau lu’ NATO, cum au înțeles mulți, ci bani pe care putem să-i cheltuim noi, pentru noi, eventual cu achiziții făcute de la noi. Care să dea adică locuri de muncă în România, așa cum începuse guvernul trecut să facă, la Galați și la Moreni. La început de martie atrăgeam atenția că pesediștii anulaseră subit toate eforturile făcute de Cioloș în această direcție. Prima suspiciune, când vine vorba de pesediști, este de corupție. Suntem în iulie, iar ei tot nu vor să facă nimic în acest sens. O fi și corupție, dar deja mă întreb dacă n-ar fi mai cinstit să vorbim de trădare. Ca să fiu sigur că nu e vorba doar de prostie și să dau cu paru-n niște săraci cu duhul (cum deseori pare domnu’ Țuțuianu ăsta, nu și Dragnea!), i-am rugat pe colegii de la RomaniaMilitary.ro să facă o radiografie a sistemului de achiziții militare din România. Mai jos, integral, analiza lor. Citind-o, eu am ajuns la concluzia că, de cel puțin cinci ani, de când s-a terminat criza iar programele de achiziții puteau demara (ce coincidență de atunci e și PSD-ul la putere!) Armata Română și, implicit apărarea țării, este sabotată sistematic de propriul guvern. Asta în condițiile în care de trei ani Rusia face scandal pe lângă noi, iar țara noastră este practic înconjurată de aliați, mai pe față, mai mascați, ai Rusiei.

Hibele sistemului romanesc de achizitii militare

Analiză RomaniaMilitary.ro

Păienjenișul de impedimente a devenit atât de dens, încât astăzi orice program major de înzestrare al Armatei Române poate fi implementat doar cu eforturi aproape supranaturale. Nu avem nici pretenția de cunoscători absoluți ai fenomenului, însă ceața secretomaniei nejustificate din MApN lasă să se întrevadă cateva simptome îngrijorătoare în ograda Departamentului de Achizitii (DPA), dar și a celorlalți decidenți cu rol in înzestrarea Armatei Române, înzestrare care trebuie refăcută integral, de la A la Z, după decenii de stagnare.

În primul rând, carnetele de sarcini sunt adesea nerealiste: performanțe, criterii și prețuri aberante. În multe cazuri se cere un produs de top, «ca în reviste», dar la un preț cât mai redus și în cantități mici. Or asta înseamnă că se sacrifică integrarea unor sisteme de arme mai sofisticate, se renunță la unele echipamente – mergându-se pe dotarea minimală.

Un exemplu este achiziția de Piranha IIIC, un vehicul nu neapărat prost, însă intrat în dotare în doar câteva zeci de exemplare, fără kit-uri de protecție suplimentară și dotat minimalist cu o turelă cu armă de calibru mic, care a avut și probleme de integrare și exploatare. O legendă este cazul motivării neselecționării transportorului SAUR2, pe motiv că, alături de protecția insuficientă, nu ar fi capabil să atingă viteze de 120km/h. Și cu toate acestea, armata, prin declarațiile miniștrilor de resort, a fost interesată să achiziționeze SAUR2… O confirmare recentă a cerințelor nerealiste o reprezintă licitația anulată pentru doar 286 de vehicule 4×4 ușor blindate… după cea anterioară de doar 16 vehicule Panhard PVP 4×4, existând deja în inventar și vehicule 4×4 Humvee și Uro Vamtac, iar necesarul urcând la peste 3000 de vehicule 4×4 (MApN emițând în 2014 un RFI în care confirmă interesul pentru 1200 de vehicule).

Revenind la preț, un « ucigaș » al achiziției militare este constrângerea prețului celui mai mic – o aberație în cazul în care performanțele și integrarea locală (independența de furnizori străini) sunt mai importante decât prețul în sine. Această constrangere a dus la criterii de preț aberante, care în multe cazuri puteau fi îndeplinite doar de echipamente uzate moral sau chiar fizic.

Lipsa transparenței carnetelor de sarcini și licitațiilor poate fi considerată deja o tradiție locală, în contrast cu ceea ce se întamplă în lumea civilizată. Cerințele și punctarea (motivarea deciziei) sunt confidențiale, deși majoritatea producătorilor fac publice caracteristicile tehnico-tactice ale propriilor echipamente. Exemple recente: modernizarea fregatelor (pentru ridicola suma de 190 mil. euro) și alegerea tipurilor de corvete, ca să nu mai vorbim de opțiunea pentru achiziția aparatelor F-16, în niciunul dintre cazuri cerințele nefiind publice.

Incoerența programelor de înzestrare pe termen lung, în sensul în care, deși necesarul de anumite echipamente este în volum mare, se cumpără eșantioane reduse numeric (și de o mare diversitate – un coșmar logistic, tradiție interbelică) prin licitații separate, ceea ce poate duce la câștigarea licitațiilor de către produse diferite. Acesta poate fi un răspuns simptomatic la faptul că parlamentul și guvernele sunt incapabile să asigure finanțare multianuală a programelor, însă efectele perverse sunt prețul mai ridicat la bucată și incapacitatea de a negocia o compensație industrială sau o integrare/producție parțială în țară. Un exemplu este achiziția de Piranha IIIC, care trebuiau produse parțial în țară după lotul-eșantion inițial de import.

Loturile mici sunt confirmate de achiziția a doar 12 avioane multirol F-16, inclusiv echipamentele aferente și munițiile, în cantități farmaceutice (fiind unanim acceptat un minim de două-trei escadrile, adică 36-48 de aeronave), achiziția de loturi de câteva zeci de camioane (necesar 2000 de bucăți potrivit RFI-ului DPA) sau licitațiile de torpile (doar 18 bucăți în 2013). Echipamentele diverse și în loturi reduse denotă și lipsa unei preocupări reale pentru lanțul logistic, confirmată și de cazurile rare de transfer al mentenanței sau producției unor componente în țară.

Un alt efect al instabilității politice și politicilor fiscale iresponsabile este anularea unor licitații de la un an la altul, pentru a câștiga timp de către guvern în partea de fiscalitate și a reduce cheltuielile. Este deja celebră formularea «de la anul vom… » !

Mai există și moda de a acorda contracte unor interpuși locali, firme de apartament sau fără experiență reală în domeniul respectiv, și nu direct companiilor mamă, unor filiale ale acestora sau unor posibili parteneri locali, cu experiența în domeniu. Cazul CSR în achiziția Panhard PVP este un exemplu, ca să nu mai vorbim de insistența de a implica UTI în programul TBT 8×8 la un moment dat.

Lipsa unei implicări reale, finanțate corespunzător, în cercetare este dovedită de statisticile « European Def. Agency » (pag. 31 din raport), MApN preferând produse de import, la cheie, puținii bani disponibili fiind repede alocați unor achiziții de acest fel, în timp ce programele naționale de dezvoltare cerute chiar de MApN sunt neglijate și subfinanțate cu anii. Programul național de dezvoltare TBT 8×8 început în 2011, avea nevoie de doar 2 mil. euro pentru a fi finalizat și a se ajunge la construcția prototipului. Din aceștia, până în vara lui 2015 (în 4 ani) se alocaseră doar 50.000 de euro, în timp ce pentru achizițiile de Piranha și Panhard se cheltuiseră milioane de euro anual. De ce? Doar MApN poate răspunde. În plus, importul poate duce la costuri excesive, atât la achiziție, cât și în exploatare, iar banii sunt complet exportati, afectaând negativ PIB-ul Romaniei din care MApN iși obține cota de finanțare.

Tot EDA ne spune, bazat pe datele din 2014-2015, că nu mergem în direcția bună, crescându-ne cheltuielile de personal în ritm accelerat raportat la bugetul armatei, creștere care ar putea înghiți în timp o parte din marja câștigată cu alocarea a 2% din PIB, destinată înzestrării și operării.

În final, să nu uitam că se complică offsetul (compensația industrială), separând partea de achiziție, aflată în custodia MApN, de cea a colaborării industriale, aflate la Min. Economiei/ Romarm, astfel că anumite contracte de achiziție sunt semnate înainte de a se ajunge și la un accord pe partea industrială. Ulterior semnării, rămâne ca Min. Economiei să se chinuie să gasească și negocieze o formulă de compensație, cu greu acceptată și de furnizor… Există și alte modele care favorizează colaborarea industrială, un exemplu fiind modelul australian, prin care se lasă libertatea furnizorului să-și aleagă parteneri locali. E adevărat, în cazul nostru, potențialii parteneri ar trebui mai întâi să fie repuși pe picioare și credibili. O altă portiță de evitare a colaborării industriale sunt contractele guvern-guvern, al căror prim scop este reducerea la un minim a costului achiziției.

Încă nu ne-am pierdut speranța că cineva are ochi să vadă aceste probleme și că măcar o parte dintre ele se vor rezolva în următorii ani, făcând loc unor programe de înzestrare serioase din toate punctele de vedere și cu bătaie lungă.

RomaniaMilitary