O reformă interesantă, dar o cascadorie destul de periculoasă

Moise Guran

Am amânat cât am putut să scriu ceva despre reforma fiscală propusă, iar acum, înainte să îmi dau și eu cu părerea pe un proiect care ne va lăsa de la 1 ianuarie 2018 impozitul pe salarii la dispoziție, pentru a-l declara și plăti noi înșine după un an, vreau să vă spun așa – în primul trimestru al acestui an, statul tot n-a reușit să redreseze colectarea TVA-ului, din care a pierdut, față de anul trecut, 1,3 miliarde de lei. Există informații că suma ar fi fost și mai mare dacă Fiscul n-ar fi amânat rambursările de TVA către exportatori. Nu știu sigur că e așa, vom afla însă în lunile următoare. Oricum, chiar dacă nu e așa, situația este proastă și la accize, și la impozitul pe profitul firmelor. Cu toate că, una peste alta, aceste pierderi se compensează cu impozitele pe salarii (mai mari, reținute deocamdată de patroni), pe partea asta fiscală statul stă mult mai prost decât și-a propus prin legea bugetului. În impozitele și taxele colectate nu se vede exact creșterea economică luată în calcul și pe care se bazează creșterile salariilor bugetarilor. Pe cale de consecință, statul s-a împrumutat cu 10% mai scump, ceea ce a dus numai cheltuielile cu dobânzile pe primele trei luni la peste 2 miliarde de lei. Și acum, haideți să vorbim despre viitor.

Este esențial să încercăm să depolitizăm discuțiile despre fiscalitate, dar, din experiență vă spun, acest lucru a devenit aproape imposibil de când politicienii noștri s-au învățat să supraliciteze sistemul fiscal pentru a deveni mai populari. 

Când a fost lansată ideea cu consultanții fiscali, v-am spus că mi se pare bună. Vă spun că, de principiu, mi se pare bună și asta cu plata impozitului pe salariu după un an, la regularizare. Sumele învârtite în cazul unei astfel de reforme sunt atât de mari, încât sunt tentat să cred că trebuie să mai fie și altceva.

De exemplu, statul a încasat anul trecut, lunar, jumătate de miliard de euro de la patronii care colectau impozitul de la salariații lor, ridicând la peste 6 miliarde de euro venitul constant al statului din această sursă. Extrapolând încasările din primele luni, dar și majorările de salarii anunțate, anul acesta statul va încasa cam 8 miliarde de euro din impozitele salariaților din România. Ei, imaginați-vă că în 2018 această sumă nu va mai fi disponibilă ca venit bugetar curent, ceea ce înseamnă că statul va trebui să o împrumute, până în 2019, când o va încasa toată odată, după declararea veniturilor și regularizarea lor.

Suma asta este atât de mare, încât ea depășește tot deficitul anual, iar dacă mai luăm în calcul și cheltuielile cu dobânzile (care numai pentru finanțarea celor 8 miliarde de euro ar mai crește cu încă un miliard de euro pe an), deja legea bugetului pe 2018 nu prea se mai poate concepe pe legislația actuală. Totuși, fiind vorba de o reformă excepțională, mă gândesc că poate guvernul își face un plan de a cere Comisiei Europene permisiunea de a depăși pragul de deficit de 3% din PIB. Așa ar fi logic.

Acum să ne întoarcem puțin la anul fiscal 2017, un an care deocamdată merge prost, cum vă spuneam, pe partea asta de colectare de taxe, dar în care statul va avea nevoie de cel puțin un miliard și jumătate de euro numai pentru creșterea salariilor bugetarilor. Așa cum a fost construit bugetul, cu credite de angajament decontate în anii următori, este de presupus că pragul deficitului din acest an ar putea fi salvat cu prețul, deja vizibil, al unor dobânzi mai mari, dar și al aruncării unor investiții pe deficitul din anii următori – 2018 și 2019.

În altă ordine de idei, o reformă fiscală este un pretext numai bun pentru a obține o derogare de la Comisia Europeană, căci ea ar putea masca sau chiar justifica, cel puțin parțial, inclusiv derapajele făcute pe partea de cheltuieli salariale. Deși sunt adeptul unor investiții curajoase, ba chiar și al unor reforme fiscale ce i-ar face pe salariații români să conștientizeze câți bani, mulți, puțini, dau statului, mi se pare că acest aranjament începe să semene cu o cascadorie periculoasă, destul de sofisticată și care ne va expune monstruos, ca țară, în cazul unei deteriorări rapide a riscului de credit. Acum statul încă mai obține bani ieftini, pe termen mediu și lung, dar situația internațională nu e chiar una roză. Istoria ne-a arătat că pe piețele internaționale, furtunile apar brusc și pot fi devastatoare. Întrebarea este de ce facem asta acum și în ce măsură merită să ne asumăm un astfel de risc.