Să punem bani deoparte, pentru haraci

Moise Guran

George Friedman anticipează în cartea sa, Următorii 100 de ani, publicată în 2009, o ascensiune a Turciei ca putere regională, deloc binevoitoare cu Statele Unite, împotriva cărora ar putea intra chiar în război, undeva pe la mijlocul secolului. Națiune vulcanică, expansivă, dar dependentă într-o măsură destul de mare de investițiile și tehnologia occidentală, Turcia face un pas decisiv în această direcție, prin referendumul de ieri. Marcat de o retorică agresiv anti-occidentală, dar câștigat de Erdogan la un scor strâns (51%, și numai cu ajutorul buletinelor de vot fără ștampila secției de votare, ceea ce sugerează o fraudă rudimentară), referendumul nu va scoate imediat Turcia din NATO, dar va complica și mai mult relațiile din interiorul Alianței.

Imediat după ce și-a proclamat victoria la referendumul de ieri, Recep Tayyip Erdogan a anunțat un al doilea referendum, pentru reintroducerea pedepsei cu moartea. Perioada ce începe de acum și până la alegerile din 2019, când noul președinte va avea, potrivit modificărilor votate, inclusiv posibilitatea de a dizolva parlamentul, este una critică pentru Turcia. Scorul strâns de la referendum, faptul că în orașele mari votul a fost NU, eventualele controverse legate de fraudarea acestuia, dar și profilul emoțional violent al națiunii, mă fac să cred că urmează doi ani grei pentru Erdogan, în ciuda senzației pe care o lasă acesta de la puciul eșuat de acum un an, că ține Turcia într-o mână de fier. Tot acest ultim an a arătat că Sultanul folosește, ori de câte ori are ocazia, diversiunea externă în scopul consolidării autocrației interne și probabil va continua să facă asta, combinând o retorică antioccidentală (după referendum, ministrul neamț de externe a zis doamne-ajută că s-a terminat campania electorală!) cu acțiuni militare concrete în Siria și Kurdistan. 

Referendumul de ieri din Turcia este strâns legat de evoluția de după puciul militar eșuat. Filmulețul de mai jos explică succint acel eveniment și pe cele de după el, dar pentru noi, cel mai mult a contat faptul că puciul a schimbat fundamental relațiile dintre Rusia și Turcia, tensionate la extrem, cu puțin timp înainte, de doborârea unui avion rusesc. Azi, pare că Erdogan se înțelege mai bine cu Putin decât cu americanii.

Dar ceea ce mă îngrijorează cel mai mult este modul în care Turcia și Rusia pot folosi migrația provocată de război pentru destabilizarea Balcanilor și slăbirea flancului sudic al NATO, precum și pentru scoaterea Europei de Est din sfera de influență a Bruxelles-ului. Nu vă lăsați păcăliți de loviturile americane asupra unei singure baze în Siria, singurul lor efect a fost legitimarea lui Donald Trump în fața opiniei publice occidentale. Nici faptul că noul președinte american a declarat că NATO nu mai este o organizație depășită nu schimbă foarte multe lucruri.

Țineți cont însă de faptul că Turcia are a doua cea mai puternică armată din NATO, dar și că joacă un rol critic în Marea Neagră și Mediterana de Est sau că este implicată, de exemplu, în proiectul superavionului F35. Ceea ce nici nu o face mai previzibilă ca aliat, dar complică monstruos relațiile din interiorul NATO. Nu este cu adevărat important că Turcia se îndepărtează în galop de un regim democratic (la modul serios, nici în trecut n-a contat asta foarte mult) sau că Erdogan, care probabil simte faptul că popularitatea sa este în scădere, va călca pe cadavre pentru a se menține la putere, ci faptul că pretențiile de putere regională, tot mai evidente, vor face din Turcia o problemă pentru vecinii săi.

Am mai scris aici despre cartea din 2009 a lui Friedman (un eurosceptic convins, nu-mi este deloc simpatic omul) și despre proiecțiile sale privind criza Rusiei de după 2020, provocată în special de dependența economică de exportul de resurse naturale. Că tot a calculat lumea că Erdogan va sta la putere până în 2029 (la drept vorbind, dacă trece de 2019, doar vârsta îl poate împiedica să stea la putere cât vrea el), s-ar putea ca peste zece ani să nu mai vorbim atât de amenințarea rusească, cât vom vorbi de cea turcească. Dacă relațiile României cu Turcia au fost foarte bune în ultimele decenii, să nu uităm totuși că vorbim de un aliat capabil să se răsucească rapid, tot mai antieuropean, mai antiamerican, mai antidemocratic. O previzibilă dorință a Turciei de a influența mai mult țările din Balcani nu poate fi un lucru senzațional pentru o Românie europeană.