Poate Românica nu e chiar România pe care ne-o dorim, nu? Ce facem?

Moise Guran

Într-o intervenție genială la Digi, acum vreo câteva zile, domnul Cristian Tudor Popescu explica, pentru cine avea urechi să audă, semnificația supranumelui Românica. Zicea așa (citez aproximativ) e definiția jegului călduț, în care ne scăldăm cu toții, definiția compromisului, a prosmicuității și a complicității în care și mie mi-e bine, și ție ți-e bine, cu condiția să nu ne cerem prea mult unul celuilalt. Pentru mine și, probabil și pentru dumneavoastră, cititorii acestui site, este cred evident faptul că Românica a învins. Îmi cer scuze acelora dintre dumneavoastră care se vor simți ofensați pentru faptul că voi atribui numele România doar unei părți a națiunii noastre. O fac doar pentru că eu cred că România merită mai mult decât îi poate oferi Românica, deși acum este evident faptul că NU poate mai mult și, de fapt, nici nu va putea mai mult, decât împreună cu aceasta.

De fapt Românica nu a plecat niciodată, chiar dacă, acum un an, după Colectiv, o elită și-a definit România, în fapt, ca pe o proiecție idealistă a speranțelor și a gândurilor lor, furioase sau chiar exasperate la acel moment. Românica supraviețuiește, în ciuda României, pentru că Românica este milenară, ea asta știe să facă cel mai bine, așa a și ajuns veșnică și nemuritoare, izolându-se, conservându-se, acceptând compromisul și evoluția în pașii mărunți ai Bătutei, un dans popular în care avansezi și apoi te retragi, iar avansezi, iar te retragi și tot așa… Ei bine, România pare că tocmai s-a retras. Din nou.

Mă consider unul dintre cei care au explodat atunci după Colectiv, chiar dacă nu am ieșit în stradă. Am avut motivele mele pentru care n-am ieșit atunci, nu contează, dar m-am înfuriat, iar apoi m-am mirat de valul uriaș (părea așa) al schimbării. Mai târziu am sperat și chiar m-am entuziasmat de perspectiva ce părea că o are România noastră. Dar Românica era acolo, făcând până la un punct, exact același lucru ca și mine, iar apoi trăgându-mă de mânecă și șoptindu-mi… De mine ai uitat? Vreau pensii, vreau joburi la stat, vreau toleranță și chiar înțelegere pentru corupție… Ce este meritocrația asta pe care o vrei tu?! Mă sperie! Nu vreau străini, nu vreau UE, spun NU unui progres prea rapid, care mă va lăsa și mai mult în urmă…. Iar șoapta ei a crescut până a devenit voce, iar apoi a devenit strigăt și, în final, finalul de ieri, a devenit o explozie!

Azi e însă o nouă zi. Azi e prima zi din următorii patru ani. Iar noi toți, cei ce ne definim conștient sau nu, ca România sau Românica, va trebui să facem lucruri împreună, căutându-ne punctele comune și ajutându-ne să le depășim pe cele divergente. Pentru că adversitatea nu ne face mai puternici, ci ne face mai slabi, dar și pentru că, în opinia mea, națiunea noastră va avea de trecut în curând prin răscruci ale istoriei în care nu vom rezista ca nație dacă nu vom fi uniți cumva, de ceva.

Vestea bună după ziua de ieri este că harta țării noastre nu s-a mai colorat diferit, pe linia Carpaților. Sigur, încă n-avem autostrăzi care să-i traverseze, dar, cel puțin, nu mai există o prăpastie politică ce putea fi speculată din extern. Sper ca Liviu Dragnea, adevăratul câștigător al alegerilor, să știe să folosească asta aducând mai degrabă fermitatea ardelenilor în politica dâmbovițeană, decât duplicitatea dâmbovițeană peste munți, în Ardealul care pare că l-a acceptat, în sfârșit.

Ați observat că UDMR-ul intră în Parlament cu un scor în creștere față de ultimele alegeri, revigorat de fapt de un conflict întreținut (săptămâna trecută au fost mai multe incidente decât a reflectat presa, dar autoritățile le-au gestionat bine, inclusiv mediatic). Vestea bună e că PSD nu are nevoie de UDMR la guvernare, ceea ce nu înseamnă că viitorul guvern trebuie să ignore semnalul venit de la comunitatea maghiară, sau să o trateze adversativ. Problema maghiară trebuie abordată cu înțelepciune, lucrurile trebuie făcute însă pentru maghiari și împreună cu ei, NU pentru un UDMR care se folosește de comunitatea maghiară, care își justifică existența acum împotriva României și, deci amorsând o vulnerabilitate internă a ei.

Apoi, având un puternic mandat de creștere a pensiilor și salariilor, noul guvern va fi probabil obligat să facă asta. A stârnit un val prea puternic și nu-l va mai putea stăpâni, așa că, cel mai probabil valorile din economia noastră vor fi rescrise. Vom plăti cu toții un preț, unii mai mare alții mai mic, cel mai probabil perceput sub forma unei devalorizări a monedei și a creșterii dobânzilor la lei. Tot ce se mai poate face este gestionarea situației monetare astfel încât ea să nu implice șocuri, întinderea devalorizării pe un interval mai lung de timp în care noul guvern să încerce compensarea destabilizării macro prin stimularea investițiilor (publice și private, române și străine). Dar aceste investiții trebuie degajate cumva dinspre București, Cluj, Timișoara, spre zonele sărace ale României, spre Teleorman, Vaslui sau Mehedinți, pentru că, așa cum spuneam, nimeni nu mai trebuie lăsat în urmă, iar fără această convergență nu vom putea merge mai departe spre Zona Euro.

Apropo, imediat după anunțarea exitpollurilor, Liviu Dragnea a anunțat că nu se schimbă nimic pe relația cu UE și NATO. De fapt ar cam trebui să se schimbe… Asta spune mereu Românica… vrem în UE dar ne comportăm ca în comunism, vrem în NATO, dar să ne apere americanii. România va trebui să accelereze integrarea către Zona Euro, la fel și înarmarea și pregătirea Armatei pentru situații de criză externă.

În fine, Liviu Dragnea va trebui să găsească împreună cu Klaus Iohannis, o soluție pentru problema cea mai dificilă, pentru cea mai gravă divergență dintre România și Românica – Corupția. Și aici primul pas este chiar el, Dragnea. NU se poate propune ca premier, pentru că ar încălca Legea după care funcționează Guvernul României. Aceasta interzice, fără un termen de iertare, nominalizarea cuiva care a suferit o condamnare, ca membru al guvernului. Sigur, legea poate fi modificată de Parlament, dar vai!, asta ar dura, Iohannis va accepta sau nu, poate prelungi, retrimite în Parlament… Nu cred că vrea nimeni asta. Și nici în interesul lui Dragnea nu ar fi, decât dacă ține neapărat să facă o demonstrație de forță

Sentimentul meu este că Dragnea nu va forța, că o va scoate eventual pe Firea (sau pe altcineva) în față pentru postul de premier, acordându-și lui și societății încă trei ani în care va conduce din umbră guvernul, preferând, cel mai probabil să se pregătească pentru prezidențialele din 2019. Ar fi un pas înțelept, căci altfel România și Românica vor intra în conflict deschis, imediat.

Eu nu sunt pregătit să accept faptul că țara mea devine oficial o țară a infractorilor. Deși fac pledoaria unității naționale, NU sunt gata să accept pilirea colților DNA, modificarea legislației anti-corupție, amnistii fiscale, sau ce a mai acceptat Românica, implict, votându-și penalii. Aici încă ne desparte o prăpastie. Va fi nevoie de timp să o trecem, va fi nevoie de tact, de răbdare. Schimbarea clasei politice, principala cerere strigată în stradă acum un an de România, trebuie să aibă loc, chiar dacă, eu sunt pregătit acum să accept asta, va dura mai mult decât mi-aș fi dorit.