Chiar nu vrea nimeni voturile celor mai activi dintre români?

Moise Guran

Mi se pare că eroarea majoră a partidelor declarate de Dreapta din România a fost absența unei poziționări ferme în legătură cu munca, impozitarea ei și, mai ales, resursele ei. Paradoxal, s-a vorbit foarte mult despre salarii… minime, medii, sau bugetare, dar o corelație între joburi și salarii, pare că niciuna dintre formațiunile politice nu mai face. Sau poate toate își imaginează că în România votează doar asistații social și pensionarii. Exact ăștia neadresați de nimeni sunt cei de la care se așteaptă să facă diferența duminică.

muncitori oameni constructii

Calculele electorale sunt cel mai des corecte, deși fundamental ele pleacă de la premise greșite. Nici bugetarii, nici pensionarii și nici asistații social nu pot fi în conflict cu angajații din sectorul privat, pentru simplul motiv că aceștia din urmă sunt cei care, prin impozitele lor, furnizează resursa financiară necesară celorlalte mecanisme sociale, inclusiv celor ale serviciilor publice (bugetarii), sau celor de solidaritate socială (asistații sociali). La pensionari situația este amestecată de vreo zece ani.

Dar, ciudat lucru, la fiecare ciclu electoral, și partidele de stânga și cele declarate de dreapta, au încercat să-și consolideze electoratul de stânga.

Iar dacă numărul asistaților social a crescut de vreo trei ori în ultimii patru ani, iar cel al angajaților pe salariul minim s-a triplat, este totuși aberant să crezi că peste patru milioane de angajați nu au niciun fel de relevanță la vot în România.

Și totuși, ați auzit pe cineva să vă propună o reducere a impozitelor pe muncă în această campanie? Nu. Pentru că dacă aduni cinci milioane de pensionari cu un milion de bugetari și cu două milioane de asistați social, deja ajungi la 50% din electorat, adică mai mult decât se vor prezenta la alegerile de duminica asta. Și totuși, o soluție a reducerii graduale și planificate a CAS-ului de exemplu, să zicem cu încă cinci puncte pentru următorii cinci ani, este, economic vorbind, singura care poate opri și emigrația forței de muncă, dar poate asigura și majorarea pensiilor sau a salariilor în general, nu numai a salariului minim, prin crearea de noi locuri de muncă. Că din locuri de muncă se plătesc toate, nu din pixul guvernului, oricare o fi el.

Dar, hai să o luăm și altfel. Nu suflă domle nimeni o vorbă despre numărul mare al asistaților social? (Excepție notabilă Dragoș Pîslaru, ministrul Muncii, dar care nu a mai candidat).

Presupunem că se reped spre noi investiții și locuri de muncă… de unde o să găsim salariați pentru locurile alea de muncă? Dintre asistații sociali? Bineînțeles, de unde altundeva! Atâta doar că trebuie să fii comunist notoriu sau populist incurabil ca să nu recunoști faptul că salariul pe muncă e departe de a putea concura cu ajutorul pe degeaba.

Sigur că soluția nu este tăierea fascistoidă a ajutoarelor sociale… ba chiar le putem dubla (avem și de unde) cu condiția să nu le mai dăm în bani. Le dăm produse, rechizite, haine, mâncare sau bonuri valorice personalizate cu care se poate cumpăra strict asta… Și chiar dacă această idee s-a mai învârtit prin societatea noastră niciun politician n-a avut curajul să o adopte ca platformă, chiar dacă ea putea mobiliza electoratul ocupat (de dreapta) mult mai mult decât promisiuni cu TVA din ce în ce mai mic.

De ce vor toți doar voturile de stânga, când e clar că alea se vor duce numai spre Stânga?

Multă lume vorbește populist sau în necunoștiință de cauză despre clasa medie, dar nimeni nu pare să realizeze că exact aceea este cea mai ignorată de oferta politică. Sau poate că acesta este efectul unui absenteism destul de mare la vot, înregistrat exact în rândul celor mai ocupați dintre români.

Deci ce a fost mai întâi? Oul sau găina? Politicienii ignoră clasa activă a societății pentru că aceasta nu vine la vot, sau faptul că aceasta nu prea vine la vot este cauza pentru care nu se aleg aproape niciodată politicieni care să o reprezinte?

Aceasta este o întrebare și pentru unii și pentru ceilalți. Până duminică, fiecare dintre noi va trebui să reflecteze și să ia decizii. Ironia situației stă în faptul că exact participarea mai mare sau mai mică la vot a angajaților, a celor mai activi membri ai societății noastre, este cea care va fi decisivă în aceste alegeri.