86.809 afișări

America reală nu e ca în filme. Să dăm timpul un deceniu, înapoi…

Anca GrădinaruAnca Gradinaru

Am petrecut un an în Statele Unite, în 2005, ca student, aproape de granița cu Mexic, la câteva zeci de kilometri de zidul care desparte El Paso (Texas) de Juarez. De acolo pornește gardul dintre Mexic și SUA. N-am scris niciodată un text despre șederea mea acolo, deși impresiile unui european despre cea mai tare țară din lume sunt extrem de puternice după o astfel de experiență. Am avut ocazia să cutreier satele aflate de o parte și de alta a graniței dintre SUA și Mexic, alături de o echipă a PBS (televiziunea publică americană) într-o perioadă în care nu se vorbea de un zid ci de un gard. O rezoluție privind acest proiect a fost votată de Senatul SUA în 2006, astăzi gardul există, dar nu este continuu. Are aproape o mie de kilometri, iar Statele Unite au cheltuit deja pentru el aproape 1,7 miliarde de dolari. Donald Trump vrea să îl extindă la peste trei mii și să îl facă nu gard, ci un zid impenetrabil. Costul unei astfel de construcții ar depăși probabil bugetul României pe un an.

Pe vremea când nu exista nici măcar un gard între SUA și Mexic…

Jesus, profesorul meu de spaniolă de la facultate era imigrant mexican. Lucra legal în Statele Unite dar era frustrat pentru că simțea că nu e tratat egal în Universitate. Poate de aceea avea mereu o atitudine umilă. Îmi povestea că nu-și permitea o asigurare medicală ce ajungea pe atunci, în State, la minimum două mii de dolari pe an. Discuția mea cu proful de spaniolă avea loc în 2005, așadar înainte de adoptarea programului ObamaCare. Jesus și-a rupt mâna și, cum nu avea asigurare, s-a dus în țara sa natală, în Mexic, să se oblojească. În sensul că voia să și-o pună în gips și să-și ia ceva calmante. De concediu medical de la universitatea americană din motive de gips nici nu se punea problema. Așa că, până la urmă, nici nu și-a mai pus mâna în gips. Spune-i unui român că un profesor universitar din SUA nu își permite să își pună în gips mâna fracturată și că stă cu ea așa până îi trece. Din Mexic, își cumpărau medicamente și el și alți profesori, chiar și americani. Era o practică asta în tot sudul Statelor Unite, medicii americani prescriau medicamente pe care toți, imigranți sau americani get-beget, le cumpărau din Mexic, la prețuri de trei ori mai mici decât în State.

Dar problema unei reforme a sistemului medical s-a pus mult mai târziu. Pe atunci (în 2005) se vorbea de un gard.

În satul mexican Las Chiapas, o femeie m-a întrebat retoric: ,,Și dacă nu ne mai lasă să intrăm, cine o să le spele farfuriile murdare?” Făcea aluzie la faptul că însuși guvernatorul statului ar fi avut internă o imigrantă. Deasupra graniței pluteau baloane uriașe cu senzori iar grănicerii de la Border Patrol alergau de colo colo în mașini de teren.

Construcția gardului a început în 2007, în timpul Administrației Bush, dar zeci de mii de imigranții tot intră în SUA anual, împinși mai des prin Deșertul Sonoran spre Arizona. Gardul a triplat numărul morților din acest deșert. Acum cinci mii de oameni mor anual acolo, căci trebuie să parcurgă pe jos 80 de kilometri, riscând să fie mușcați de scorpioni, să fie împușcați, să fie torturați de traficanți, sau chiar abuzați de grănicerii americani. În același timp, zeci de mii de copii proveniți din Guatemala și alte țări sud-americane sunt întorși din drum. Oricât de mult au înălțat zidul americanii, el tot nu a stopat fenomenul și nici consumul de droguri din SUA nu l-a redus. De altfel, în campanie, Trump nu a suflat o vorbă despre faptul că odată cu scrutinul prezidențial, în unele state s-a desfășurat și un referendum pentru legalizarea marijuanei. Americanii au votat și pentru Trump și pentru marijuana.

gard mexic

Despre ipocrizie și ignoranță

Depre ipocrizia unora dintre americani s-ar putea scrie biblioteci întregi. Vă spun cinstit că m-am simțit penibil în State când niște americani, invitați și ei, ca și mine, de o familie indiano-chineză de profesori, la un grătar, mi-au cerut să nu mai fumez țigara pe care mi-o aprinsesem în fundul curții. Era o țigară obișnuită, dar în campusuri se fuma iarbă la greu, de dimineața până seara.

Chiar la facultate, simțeam o incredibilă barieră culturală între americanii care nu călătoriseră prin Europa și ceilalți. Firesc, mexicanii, europenii dar și profii americani care călătoriseră mai mult, inclusiv prin Europa de Est, erau extrem de deschiși și amabili. Am rămas uluită când, discutând cu un student la Academia Militară, am descoperit cu surprindere că nu știa nici măcar că după cel de-al doilea război mondial, țara sa a menținut permanent ditamai baza în Germania de Vest. Că nu știa de România, nu m-a mai mirat, majoritatea americanilor nu știu (o secretară m-a întrebat citind cu voce tare ce scrie pe ecosonul meu: România is your second name?”).

De când sunt eu în meseria asta, de 20 de ani aproape, nu am auzit ca un președinte american să explice pe față și pe înțelesul tuturor care sunt interesele americane în Asia, Orient sau Europa. Televiziunile, nici atât. De ce soldații americani au rămas în Coreea de Sud, de ce au venit în România. Scutul antirachetă de la Deveselu, deși destinat inclusiv protecției SUA, nu a fost cine ce știre în media americană. De ce? Pentru că americanilor li se spune de când se nasc că au cea mai puternică națiune și cea mai bună armată din lume.

Astfel, au ajuns să fie ignoranți

Americanul de rând, frustrat teribil că imigranții și chinezii care lucrează pe 100 de dolari lunar i-au furat jobul, nu călătorește prea des nici dincolo de granița statului său. Nu-și permite. Nici nu e un mare consumator de știri și analize externe (nu că românul ar fi). CNN International sau BBC, astea pe care le vedem și noi și le vede o lume întreagă, nu e în grila distribuitorilor de cablu. Americanul de rând consumă știri locale, cel mult regionale, la el știri înseamnă canale care țin programul cu o crimă zile la rând, iar filmul este cel mai des un sitcom stupid. Dar, în America reală, regulile sunt atât de stricte încât oricine crâcnește în public, o poate păți rău. Posibilitatea de a-ți pierde jobul pentru că nu te-ai purtat politically correct cu cineva sau că ai hărțuit o fată, uitându-te la ea mai mult de câteva secunde, sperie mai mult decât un tsunami. De aceea, americanii de rând au acumulat frustrări mari, iar Trump nu a făcut decât să le descătușeze.

ObamaCare și Migrația

Reformele în Migrație și Sănătate au fost complementare iar Administrația Obama s-a chinuit ani cu ele. Dacă ați citit până aici, înțelegeți de ce. A reușit? Greu de spus. Actualul președinte american a primit lovitura de grație acum câteva săptămâni, când Curtea Supremă a SUA a refuzat să admită o cerere de reluare a planului de Sănătate. Anterior, propunerea președintelui de a legaliza șederea a 4 milioane de imigranți a fost atacată în justiție de 26 de state controlate de republicani. Colegii lui Trump au susținut că Obama și-a depășit atribuțiile constituționale.

Obama a negociat ani cu autoritățile mexicane reușind abia o ușoară scădere (11%) a numărului celor care intră anual în SUA. Dar ceea ce i-a cătrănit cel mai mult pe americanii conservatori a fost extinderea cu 35% a numărului hispanicilor ce au acces la asistență medicală. Dacă vă sună ciudat, brutal, inuman, vă reamintesc, SUA e singura țară civilizată din lume care nu acordă concediu de maternitate, decât în cazuri rare, excepționale.

În cele două mandate Obama, imigranții au fost ajutați să se apropie de nivelul americanilor așa zis albi, ceea ce pare a-i fi deranjat pe cei din urmă. S-au simțit cotropiți și sufocați, fără dreptul de a se opune și astfel loviți în mândria de a fi propriul stăpân.

După alegerea lui Donald Trump, am revăzut în minte multe scene pe care le-am trăit în anul în care am învățat în Sudul Statelor Unite. Votul recent nu este doar despre imigranți, sau doar despre ObamaCare, sau doar despre ignoranța americanilor de rând. E o combinație acumulată a celor trei factori, între ei și cu alții, mai puțin importanți.