53.910 afișări

Cum a devenit moartea tatălui meu o statistică pozitivă…

Ina Gabriela Funeţan

Acum două săptămâni scriam din spitalul de oncologie, după două luni în care l-am văzut pe tata împuținându-se și apoi murind. Mă întrebam atunci pe cine ar trebui să urăsc pentru ce i se întâmplă tatei și pentru ce ni se întâmpla nouă în jurul lui. Azi am început să-mi fac o idee.

sanitar sistem protest dezinfectanti

Am citit niște declarații făcute de președintele CNAS, dl. Radu Tibichi, referitoare la fabuloasele economii pe care le-a adus cardul de sănătate sistemului sanitar românesc: într-un singur an, cu 4 milioane mai puține rețete, cu 100 de mii mai puține internări, cu 450 de mii mai puțini pacienți în ambulatoriul de specialitate şi un beneficiu de 100 milioane de euro pentru CNAS.
Vorbim de sistemul care e blocat deja de câteva zile și nu dă semne de resuscitare, sistemul care a costat până acum zeci de milioane de euro și încă va mai costa alte zeci de milioane de euro.

D-le Tibichi, prin prezenta vă rog respectuos să-i acordați tatălui meu o medalie post-mortem pentru economii aduse Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, medalie pe care o merită cu prisosință după cum veți înțelege din rândurile de mai jos.

Tatăl meu a suferit de cancer doar o săptămână, fiind un caz unic în istoria medicinei. Vă explic:

Prin mai-iunie, tata a început să simtă o mică durere de spate. Nu i-a dat importanță. Un bărbat voinic de 73 de ani, cu părul încă negru, crescut la țară, care a făcut armata, a condus o fabrică și a zidit trei copii nu-și face griji din cauza unei dureri de spate.

Spre finalul lui iulie, durerea nu dispăruse, așa că, mai mult de gura mamei, s-a hotărât să meargă la medic, convins fiind că are o spondiloză. Medicul de familie îl știa fumător, așa că nu a prea dat atenție „spondilozei” lui și i-a ascultat plămânii. S-a albit la față și a zis: „e rău”. Au urmat trimiteri la radiologie și la pneumologie.

Doamna doctor pneumolog a examinat radiografia și l-a trimis să-și facă o tomografie computerizată, spunându-i mamei că suspectează un cancer pulmonar… ştiți dvs, cea mai ucigașă formă de cancer, cancerul ale cărui simptome apar când e deja prea târziu, mai sunt 2-4 luni și gata.

La începutul lui august s-a programat la tomografie, urmând să se prezinte peste trei săptămâni la examinare. Trei săptămâni o programare la tomografie pentru un suspect de cancer pulmonar, d-le președinte! nu se putea mai repede, atâta permitea plafonul, „cu 450 de mii mai puțini pacienți în ambulatoriul de specialitate”, cum ați zice dvs.

Un sistem economic și eficient, d-le președinte, nu risipă ca pe odioasele vremuri comuniste, când omul suspect de o boală gravă era internat rapid pentru toată seria de investigații necesare. „Cu 100 000 mai puține internări”, d-le președinte, toată stima.

Peste trei săptămâni, durerea de spate a tatei devenise serioasă și el mergea deja foarte greu; nu s-a mai putut ridica singur de pe bancheta tomografului. La ieșirea de la examinare, a vrut să se întindă pe canapeaua de pe hol, extenuat.
Rezultatul tomografiei a fost o lovitură. Trei medici l-au citit și toți trei au spus același lucru: „cancer pulmonar cu multiple metastaze, e deja foarte avansat. Mergeți la Oncologie să vedeți ce se mai poate face”. Dar la Oncologie nu a putut fi luat în evidență, pentru că nu avea „diagnostic de certitudine”, care trebuia obținut după o bronhoscopie.

Am reușit să-l mobilizăm (deja foarte greu) pentru bronhoscopie. Durerea crescuse, el nu se mai putea deplasa, am împrumutat un scaun cu rotile și l-am dus. Bietul de el, încă spera că va primi un tratament, ceva, orice. Medicul de la Chirurgie Toracică era un om bun. La rugămintea noastră, l-a mințit că îl suspectează de o pneumonie. Tata era îngrozit de cancer, după ce îi murise un frate de cancer cu doar două luni în urmă. Ziua în care chirurgul i-a zis că îl suspectează doar de o pneumonie a fost ultima zi din viața lui în care a fost bine dispus. Tot băiatul ăsta bun i-a dat o rețetă de analgezic. „e pe două săptămâni”, ne-a zis, „primiți rezultatul biopsiei până atunci”.

Nu vă zic cum îl cheamă pe chirurgul cu suflet bun care ne-a ajutat, deși îi sunt teribil de recunoscătoare. Nu știu dacă nu cumva a încălcat ceva reguli din impecabilul dvs. sistem de economisire, d-le președinte, de-aia prefer să nu-l expun. Oricum, nu contează, pentru că e tânăr, inimos și valoros profesional, cel mai probabil o să emigreze curând și o să economisiți și salariul lui.

La farmacie am insistat să primim rețeta înapoi, fără să știm cât de important urma să fie acest lucru în curând.

Biopsia nu a fost gata în două săptămâni. Nici în trei, ci în patru. De ce? Păi, spitalul are un singur anatomopatolog și ăla a fost plecat în concediu, știți dvs., d-le președinte, economie la salarii.

Între timp, am scos din nou rețeta pe care ne-o dăduse băiatul bun de la Chirurgie Toracică și decisesem cu de la noi putere, d-le președinte, să-i mărim tatei doza de medicament, pentru că durerile deveniseră insuportabile. Da-da, ați înțeles perfect. În sistemul dvs. atât de eficient și de economic, chiar și cancerul se tratează „după ureche”, stimate domnule președinte. Ce puteam face? Să ne uităm la tata cum se chinuie în dureri? La farmacie, fetele îmi strecurau cu milă rețeta înapoi în punga cu medicament; păreau a nu vedea pentru prima oară pe cineva în situația mea.

Până aici, tata încă mai reușise să meargă singur la baie. Se târa pe lângă pereți și mobile cu respirația șuierând și refuza ajutorul nostru. Încă avea demnitate, încă nu voia să admită că e atât de slab încât chiar și mersul la baie e un efort prea mare pentru el. Într-o seară, revenind de la baie, nu a mai reușit să se așeze pe pat și a căzut pe jos. S-a ghemuit, și-a strâns genunchii la piept și a început să plângă de neputință. Într-o altă seară, ne-a cerut să-l ajutăm să facă câțiva pași prin cameră. S-a ridicat în picioare lângă pat și a încercat să facă un pas. Doar că asta însemna să-și lase toată greutatea pe un picior, iar el nu a mai putut face asta. „Nu o să pot”, a gemut el și s-a întins înapoi în pat. A fost ultima oară când tata, un bărbat ca bradul cu doar o lună în urmă, s-a ridicat din pat.

O vreme s-a mai întrebat „oare ce boală am eu, de nu mă mai fac bine?” și ne privea trist, neînțelegând cum de nu facem nimic să-l ajutăm. Pentru că nu făceam nimic, d-le președinte și nu aveți idee cât e de frustrant să privești pe cineva drag cum moare și să nu poți face nimic.

Pe 22 septembrie am primit rezultatul biopsiei, „diagnosticul de certitudine” carevasăzică, așa că pe 23 septembrie, tata a devenit oficial „pacient oncologic”. Un contribuabil muribund care a făcut disciplinat toate investigațiile în ambulator, ca să nu vă afecteze dvs. rapoartele și statisticile, d-le președinte.
Între timp se instalaseră metastazele cerebrale, iar el a devenit confuz. Nici măcar nu a mai întrebat de biopsie. Nu a mai fost nevoie să-l mințim că va fi bine, pentru că nu ne mai cunoștea.

Nu am primit recomandare de îngrijire paliativă și orice posibil tratament era tardiv. „Programați-vă telefonic pentru săptămâna viitoare și vă dăm recomandarea de paliativă, cu care va trebui să mergeți la CJAS și să faceți cerere să v-o aprobe. Dacă mai au plafon. Apoi trebuie să vă dea o firmă, dar să știți că glucoza și sodiul din perfuzii va trebui să vi le procurați dvs.”.

Superb! CJAS. Cerere. Aprobare. Plafon, când tata murea. Tot ce a mai putut face doamna doctor a fost să îmi dea o rețetă cu același analgezic pe care deja îl cumpăram mai mult sau mai puțin legal din farmacii. Măcar nu mai trebuia să insist umil să primesc rețeta înapoi, plus că era compensat integral. Știam cât costă: 30 de lei, atâta v-am consumat din resursele CNAS, d-le președinte, cu rețeta asta. Aferim.

Marți pe 27 septembrie, tata a început să respire tot mai greu și nu l-am mai putut ridica nici în șezut, deci nu i-am mai putut da să înghită analgezicul și nici măcar apă. În fața perspectivei de a-l lăsa să moară de sete și în dureri, am chemat ambulanța. În spital, tata a primit tot ce nu-i puteam noi oferi acasă: perfuzii, oxigen. Îi puteam ridica spătarul patului ca să-i dăm apă. Primea analgezicul injectabil, analgezic pe care l-am cumpărat noi, pentru că spitalul nu-l avea și nici rețetă gratuită nu puteam primi cu pacientul internat. Cum ați zice dvs. cu spiritul dvs. de economisire, „cu 4 milioane mai puține rețete”.

Dar și în spital ați făcut o grămadă de economii, d-le președinte, admirabil. Schema de personal, de exemplu, e extrem de economică: o singură infirmieră și o singură asistentă pe schimbul de noapte. Vorbim de spitalul de oncologie, acolo unde cea mai mare parte a bolnavilor sunt imobilizați la pat și unii dintre ei nici măcar nu se mai pot răsuci singuri. Infirmiera împarte hrana, spală pardoselile și băile, schimbă pampers, spală și întoarce bolnavii și face o grămadă de alte chestii pe care nu mi le amintesc acum. Birocrații care au conceput schema asta de personal s-au gândit, probabil, că Batman, Speedy Gonzales, Omul-Păianjen și Superman se vor bate pe posturi de infirmieri în spitalele românești.

S-a inflamat toată lumea când cu scandalul dezinfectanților. În realitate, scandalul v-a venit mănușă: ați putut ascunde faptul că problemele de igienă ale spitalelor ar putea proveni de la rudele bolnavilor transformate de voie, de nevoie în infirmiere. S-ar putea evita prezența permanentă a rudelor în spitale, lângă bolnavi? Nu, pentru că asta ar însemna să angajați personal suficient. E mai ECONOMIC să lăsați bolnavii pe mâna rudelor lor, d-le președinte, chiar dacă rudele pot aduce infecții în spitale. În plus, asta întreține sistemul „atențiilor” care justifică menținerea salariilor din sistemul sanitar la nivelul mizerabil de acum. O economie serioasă, hai să recunoaștem!

Ați petrecut vreodată măcar patru zile într-un spital de oncologie? Nu, sigur că nu. Dacă ați fi făcut asta, aveați măcar o vagă idee asupra problemelor cu care se confruntă angajații spitalului. Încercați să veniți zilnic la serviciu într-un asemenea spital. Nu într-un birou drăguț, cu mobilier nou și ficus la geam, ci într-un spital care adună toată suferința lumii. Angajații unui asemenea spital trebuie să aibă nervi de oțel, pentru că job-ul lor prost plătit înseamnă suferință, durere, moarte. Familii disperate și îndurerate, pacienți- unii foarte tineri!- grav bolnavi. Cum spunea o doamnă doctor: „Nu e zi să nu-mi plângă cineva în cabinet”. Care cabinet, apropos, e o chițimie măruntă cu pereți crăpați, în care cu greu încap medicul, asistenta și fișele pacienților. Sunt sigură că nu v-ar plăcea cabinetul ăsta îngust și sumbru, d-le președinte. Bine că s-au găsit bani pentru SIUI, nu contează că pentru renovarea cabinetului nu sunt bani.

Pe 1 octombrie, tata a murit. După cum vedeți, nu v-am mințit: tata a fost în mod oficial bolnav de cancer doar o săptămână, de pe 23 septembrie până pe 1 octombrie, din care spitalizat patru zile. Cel mai rapid cancer din istoria medicinii, vă dau voie să folosiți cazul lui în manuale.
Pe foaia de externare am primit o notiță cu costurile spitalizării lui: 511 lei.
Așadar, să adunăm: 30 de lei pastilele (pe cele rămase de la tata le-am dat unui alt bolnav din salon care avea aceeași prescripție; ia să vedem, mă amendați?) + 511 lei spitalizarea= 541 lei, atâta ați plătit pentru acest pacient oncologic. Nu e o avere, nu-i așa? Așa se face „un beneficiu de 100 milioane de euro pentru CNAS”.

Nu reproșez nimănui moartea tatei, să nu fiu înțeleasă greșit. Pentru tata, probabil, nu se mai putea face mare lucru. Dar două luni pierdute cu investigații pot fi esențiale pentru alți bolnavi, pentru care s-ar mai putea face ceva. Orașele mici nu au clinici private, oamenii depind de sistemul de stat și sunt nevoiți să rabde și să aștepte, sperând că boala se va mișca la fel de lent ca Sistemul.

Știți cum se mai fac economii? De exemplu, mama își face de ani de zile doar analize plătite, după ce s-a săturat să audă de la laboratoare că „nu mai avem plafon” sau „vă putem programa doar peste două luni, până atunci am epuizat plafonul”. La fel procedează și cu consultul periodic la cardiolog: într-un oraș mic, un cardiolog în relație cu CNAS care să facă programări mai devreme de trei luni e o raritate. Nu zic că nu există, dar e o raritate. Mama, cel puțin, nu l-a găsit.

Ca să nu aștepte luni de zile pentru un set de analize sau o programare la un specialist, o grămadă de oameni preferă să caute variante plătite în sistemul privat. Mai pe înțelesul dvs., asta înseamnă „cu 450 000 mai puțini pacienți în ambulatoriul de specialitate”. Nu oameni care nu au nevoie de servicii de sănătate, ci oameni care fug scârbiți de sistemul pe care-l întrețin cu banii lor și pe care dvs. îl patronați, asta înseamnă această cifră victorioasă.

Așadar, d-le președinte al CNAS și d-lor foști președinți ai CNAS, la fel de competenți ca actualul președinte, țin să vă mulțumesc în calitatea mea de contribuabil pentru modul chibzuit în care mi-ați economisit și îmi economisiți banii.

În încheiere, am niște vorbe pentru niște categorii de oameni…

Dacă ești vreun birocrat, vreun politician care ai participat la crearea acestui sistem criminal „de sănătate” care distruge personalul sanitar și pacienții deopotrivă, îți doresc cancer.
Dacă ai girat cu profesionalismul tău sau cu puterea ta, din orice poziție- funcționar sau politician-, sistemul ăsta ucigaș de economisire cu „plafoane”, cu „pleacă șapte, angajăm unul” (adică blocarea posturilor din sistemul sanitar care a expulzat peste granițe în doar câțiva ani jumătate din medicii, asistentele și infirmierele României), cu lefurile mizere ale pălmașilor sistemului, cu licitații trucate, cu „economii” la materiale, pături, cearșafuri, medicamente- îți doresc cancer.
Cu voi nu merge altfel. Cu voi nu merge cu bătut obrazul, cu „vă rugăm frumos”, cu „fiți și voi mai atenți”. Nu. Cancer. Nimic altceva nu vă mai clintește sufletele alea împietrite.
Scutiți-mă de povești cu spiritul creștin și alea-alea, oamenii ăștia nu vor înțelege niciodată ce au făcut până nu ajung ei înșiși să-și plângă propria moarte.

Dacă ești medic, asistent(ă), infirmier(ă) din specia „om bun” (sunteți mulți!), ai tot respectul și considerația mea. Mă aștept ca la următoarea grevă pentru salarii să adaugi pe lista de revendicări și ceva legat de drepturile pacienților.
Dacă ești medic, asistent(ă), infirmier(ă) din specia care crede că îi face o favoare pacientului când se uită la el ca la un vierme: poate ar trebui să-ți cauți altă muncă. Poate nu ai nimerit unde trebuia. A-i da un tratament pacientului e un drept al acestuia, nu o favoare pe care i-o faci tu. Tratamentul ăla nu l-a plătit bunică-ta, cum nici salariul nu ți-l plătește bunică-ta și nici zugrăveala spitalului n-a plătit-o bunică-ta.
Dacă nu te încadrezi în nici una din categoriile de mai sus: ai fost, ești sau vei fi cândva pacient, ai avut, ai sau vei avea pe cineva pacient. Ieși alături de medici la grevă când cer mărirea salariilor: nu parlamentarii, ci personalul sanitar și cel din educație ar trebui să fie salariații de lux ai României.
Reclamă fără ezitare orice comportament prost, orice mizerie și orice abuz din sistem. Dar, neapărat, fă publică existența medicilor buni și a personalului sanitar bun pe care îi întâlnești, fă-i să se simtă respectați și doriți aici.
Haideți să facem din asta o campanie națională. Haideți să sfidăm împreună imbecilul Sistem de „sănătate”, reconstruind noi înșine încrederea între pacienți și personalul medical și sanitar. Haideți să facem ceva, să nu ne mai lamentăm degeaba că doctorii-s șpăgari și pacienții neînțelegători. Un sistem e format din oameni. Haideți să dăm la o parte Sistemul și să regăsim oamenii din spatele lui. Vă provoc pe toți să povestiți o întâmplare trăită cu un medic bun, o asistentă bună, o infirmieră bună.
În memoria tatălui meu și în memoria celor mai scumpi bolnavi plecați ai voștri, haideți să reinventăm Sănătatea.