De ce orășenii pot trăi în corporație, dar țăranii trebuie să fie patrioți?

În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt.

Acum o sută de ani era evident tot vina străinilor că niște milioane de țărani trăiau prost în România și, deși la data la care George Coșbuc a scris poezia „Noi vrem pământ!” țara avea mai puține hectare decât are astăzi, nu cantitatea mare sau mică de terenuri agricole este cea care determină prețul mic al terenului agricol. Și nici sărăcia unor două milioane de români care se declară ocupați în agricultură nu are legătură cu faptul că țara e mare și pământul e mult. În schimb spaimele cu care e manipulată populația sunt cam aceleași de acum o sută și mai bine de ani. (Moise Guran)

Ideea limitări vânzărilor de terenuri agricole către cetățenii străini mi se pare în continuare o tristă diversiune, chiar dacă inițiativa pusă în dezbatere de către Ministerul Agriculturii este inspirată de către premierul Dacian Cioloș. Cu sau fără străini, pentru agricultură tot aia e, fix ca în problema apei sfințite. 

Ca să evităm un lung excurs istoric (dar din istoria economică a altora nu a nostră) haideți să postulăm că nimeni nu poate trăi în mod decent din agricultură dacă nu exploatează cel puțin 100 de hectare de teren. Cu excepția unor tipuri de culturi cu valoare adăugată mare, pur și simplu nu rentează, cel puțin nu fără subvențiile de la UE, pe care tot Cioloș le-a inventat pe vremea când era Comisar pentru Agricultură. Sigur că poți trăi din agricultură și dacă pui grâu pe 20 de hectare, că tot îți mai rămân din subvenție vreo două mii de euro pe an și după ce acoperi pierderea din scăderea prețului grâului. Dar 2000 de euro pe an înseamnă 166 de euro pe lună, deci poți trăi, dar foarte prost, fără perspectiva unei dezvoltări, fără investiții și, mai ales, fără salariați.

Ia împărțiți dumneavoastră nouă milioane de teren arabil, câte are țara noastră, la două milioane de persoane ocupate în agricultură și o să aflați de ce, socialist așa, cu o medie de 4,5 hectare pe o exploatație, de la Cuza încoace românii au tot cerut pământ, vorba poetului, dar nicio reformă nu prea avea cum să-i pricopsească fără să înfrângă legile aritmeticii.

Dacă aplicați postulatul (capitalist) cu suta de hectare, o să vă rezulte că România ar putea avea cam 90 de mii de exploatații agricole eficiente, având fiecare în medie cam 100 de hectare, dar e aproape imposibil de ajuns la asta când la fiecare 50 de ani în țara noastră mai are loc câte o reformă agrară prin care exploatațiile sunt fărâmițate pentru a fi împărțite în loturi mici țăranilor. Ultima a avut loc după Revoluția din 1989, iar de atunci nimeni nu pricepe de ce în România pământul, cum îi zicea poetul George Coșbuc, sau terenul agricol, cum îi zicem azi, e mult mai ieftin decât pe alte părți.

A nu se înțelege că sunt susținătorul marii proprietăți agricole, aia de ia în arendă de la ADS zeci de mii de hectare pe care le cultivă cu cereale și le lucrează cu un număr minim de angajați. În schimb, dacă socotiți că o exploatație agricolă de 100 de hectare poate fi lucrată cu 10 angajați, o să ajungeți la concluzia că 90 de mii de exploatații pot susține nu numai familiile a 90 de mii de proprietari sau concesionari, ci și 900 de mii de angajați, adică aproape jumătate dintre persoanele care sunt astăzi ocupate în agricultură. Păi și restul? Despre restul populației ocupate acum în agricultură e o altă discuție, ea trebuie reprofesionalizată în altă direcție, dar cam atât poate ocupa o Agricultură eficientă bazată și pe capital și cele nouă milioane de hectare arabile ale României (factori de producție nu poezii). Pământul (vorba poetului) e ieftin în România nu pentru că e mult, ci pentru că e mai des sfânt (într-o retorică pur patriotardă) în loc să fie factor de producție.

Înțelegeți ce vreau să spun? Dacă da, mai rămâne să pricepem de ce Agricultura n-a pricopsit niciodată mari mase de deținători de pământ, ca să ne prindem care-i treaba cu prețul mic al terenului agricol.  

Românii nu sunt mai leneși decât străinii, dar la noi pământul e lucrat fie pe loturi prea mici, fie pe latifundii uriașe pe care se cultivă aceleași cereale lăsate nouă, urmașilor, de Burebista, regele dacilor. Cum să nu fie grâul falimentar de ieftin în România, când producem de patru ori mai mult decât consumăm? Mai avem și vecini cu producții mari care ne concurează exporturile. Dar cum să nu fie terenul agricol la preț de nimic când majoritatea suprafețelor sunt cultivate cu cereale, în ciuda supraproducției evidente? E atât de simplu de înțeles, dar e cumplit de complicat de schimbat structura relațiilor de producție din agricultura românească.

Pentru politicieni, problema interdicției vânzării terenurilor către străini este doar o altă temă electorală. Producătorii, mai mari sau mai mici care fac un lobby puternic și în politică dar, văd, și pe lângă tehnocrații lui Cioloș, au un singur interes, acela de a menține prețul pământului agricol cât mai jos. Iar eu n-aș avea nimic împotriva acestui lucru dacă el n-ar ocoli de fapt exact problema fundamentală a celor două milioane de români care de 160 de ani tot vor pământ dar, pentru că nici atunci când îl au nu înțeleg de ce nu trăiesc mai bine, din când în când le mai alimentează cineva spaimele cum că asta se întâmplă din cauza străinilor care vor fugi cu hectarele în spate. Nu naționalitatea sau cetățenia proprietarului contează! Cu adevărat contează câte locuri de muncă crează acesta și cât de bune sunt salarii pe care le plătește. Sau credeați că numai orășenii au dreptul la salarii mari, în timp ce țăranii trebuie să fie săraci și patrioți, nu?