84.545 afișări

Era bună Educația pe vremea lui Ceaușescu? Cifrele zic altceva…

de Moise Guran

Căutând prin cărțile lui Murgescu pasajele care îmi veneau în minte despre conceptul de Națiune Română am dat peste un capitol despre evoluția educației în perioada comunistă. Le-am pus deoparte ca să vi le dau acuma, ca lectură de weekend. Ele demitizează, în fapt, o chestie larg răspândită azi… pe vremea lui Ceaușescu se făcea școală frate! Poate, nu zic nu. Dar la nivel de resurse alocate afirmația este inexactă. Cifrele trebuie însă interpretate în contextul boomului demografic ce a dus populația României de la 18,5 milioane în 1960 la 23,3 milioane în 1990. Învățământul, la fel ca întreaga societate românească și-a început declinul nu după 1990, ci spre finalul anilor 70. Pasajele scrise cu italic sunt extrase din cartea România și Europa, acumularea decalajelor economice (1500-2010). Celelalte sunt comentariile mele. Dacă vă este greu să urmăriți cifrele în text, am făcut eu și câteva grafice (scuze pentru calitatea lor, Vasile e la mare 🙂 )

ceausescu pionieri

Profesorul Mugescu scoate în evidență faptul că în anii 80 s-au pierdut cam toate eforturile făcute anterior, cu excepția, altfel notabilă, a alfabetizării populației.

Se estimează că în 1948 mai erau în România circa 4 milioane de analfabeţi, adică circa 29% din populaţia în vârstă de 7 ani sau mai mult, dar ponderea analfabeţilor era mai mică la generaţiilmurgescue care fuseseră de vârstă şcolară în epoca interbelică şi mai
mare la generaţiile mai vârstnice, al căror impact asupra statisticilor postbelice era în
descreştere naturală. Această observaţie nu scade însă meritele campaniilor energice de alfabetizare din primul deceniu al regimului comunist, care au cuprins atât cursuri pentru adulţi cât şi măsuri pentru încadrarea tuturor tinerilor de vârstă şcolară în învăţământul primar. Prin combinarea rezultatelor acestor eforturi cu procesul natural de înlocuire a generaţiilor, analfabetismul a fost redus la 3-4% din populaţia care a depăşit vârsta şcolară.

Totuși, în privința învățământului secundar și a celui universitar, lucrurile sunt calitativ diferite.

Învăţământul liceal a cunoscut creşterea cea mai puternică dintre toate componentele sistemului de învăţământ. Numărul liceelor a crescut de la 281 în 1948/ 1949 la 781 în 1968/ 1969 şi 981 în 1988/ 1989, cel al elevilor înscrişi (toate clasele) de la 69.396 la 481.571 şi respectiv 1.271.588, iar cel al absolvenţilor de la 13.905 la 81.660 şi respectiv 149.436233. Dacă mai avem în vedere şi faptul că în 1989 rata brută de înrolare în învăţământul secundar ajunsese la 88%, putem aprecia că liceul s-a transformat în perioada comunistă.

Dar!

Reţeaua de licee a fost restructurată în 1977, fiind desfiinţate liceele real-umaniste şi înlocuite cu profiluri mai înguste (matematică-fizică, filologie-istorie, ştiinţe ale naturii etc).

numar liceeni

Desigur, s-ar putea invoca faptul că o anumită scădere a ponderii liceelor teoretice era inevitabilă în condiţiile lărgirii accesului la învăţământul liceal, lărgire reflectată de creşterea numărului total de elevi de liceu de la sub 0,5 milioane în 1968/ 1969 la peste 1 milion în 1977/ 1978 şi la aproape 1,3 milioane în 1988/1989. Totuşi, sensul antiteoretic al politicii de alocare a locurilor de studiu la liceu se vede limpede din scăderea severă a numărului brut de elevi din acest tip de licee: astfel, 568 de licee real-umaniste aveau 390.455 de elevi în 1968/ 1969, în timp ce în 1978/ 1979 mai erau doar 144 de licee de matematică-fizică, ştiinţe ale naturii şi filologie-istorie, cu 180.259 de elevi, iar în 1988/ 1989 doar 95 de licee ale acestor trei profiluri, cu 55.988 de elevi.

Cât privește învățământul universitar, aici demitizarea este și mai importantă. Grav lovit în anii ’50 prin epurările politice, acesta a revenit semnificativ în anii ’60, pentru a eșua cumplit în ultimul deceniu al lui Ceaușescu.

ceausescu studenti

Cu toate progresele realizate în anii ’60, din punctul de vedere al cuprinderii tinerilor în sistemul universitar România se găsea pe un loc codaş la nivel european. Astfel, într-o anchetă efectuată de UNESCO la începutul anilor ’70, România se situa pe ultimul loc dintre cele 21 de state europene care au raportat date, având o rată de înscriere în învăţământul universitar de 5,2% dintre tinerii de 20-24 de ani.

Bulgaria avea cam 14-15% dintre tineri ocupați cu studii superioare.

Anii ’70 au fost cruciali pentru evoluţia învăţământului din România socialistă. Elementul cel mai important a fost revenirea în forţă a activiştilor de partid la cârma sistemului de învăţământ în contextul monopolizării puterii în stat de către Nicolae Ceauşescu şi a implicării directe în controlul învăţământului a Elenei Ceauşescu. Realizările din anii ’60 fuseseră în mare măsură legate de activitatea unor miniştri cu valenţe tehnocratice (…), care beneficiaseră de protecţia lui Ion Gheorghe Maurer şi putuseră realiza o sinteză între unele elemente pozitive ale tradiţiei învăţământului precomunist, mijloacele superioare oferite de regimul comunist şi inovaţiile pedagogice din lumea occidentală. Pentru mulţi dintre activiştii cu puţine clase din jurul lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, aceste evoluţii erau elitiste şi purtau sâmburele periculos al excluderii celor mai puţin educaţi. De aceea, reacţia lor a mers în direcţia repunerii în prim-plan a elementelor unde ei puteau puncta în competiţia cu intelectualii tehnocraţi: vigilenţa ideologică (vestitele „teze din iulie” 1971) şi legătura învăţământului cu viaţa practică şi producţia.

Vă sună cunoscut, așa-i? Episodul de astăzi cu doctorate plagiate este doar epilogul unui lung război între politruci și tehnocrați, un război pe care nu l-au inventat nici Ponta, nici Oprea…

Dar hai să mai citim din Murgescu!

Încă şi mai ciudată este evoluţia numărului total de locuri alocate pentru studiile de tip universitar. Astfel, în anii ’70 a continuat în general creşterea numărului de studenţi, dar într-un ritm deja mai lent decât în anii ’60; în schimb, după 1980 a scăzut şi numărul total de locuri alocate pentru învăţământul universitar, ceea ce a condus cu un uşor decalaj temporar şi la reducerea numărului total de studenţi înscrişi în sistemul de învăţământ superior, de la un maxim de 192.769 atins în anul universitar 1980/1981 la un minim de 157.041 în anul universitar 1987/1988. Scăderea poate fi observată şi la nivelul numărului de instituţii de învăţământ superior (51 în 1970/1971, doar 44 în anii 1980), de facultăţi (195 în 1970/1971, 134 în 1980/1981 şi doar 101 după 1986).

numarul facultatilor

Ca urmare a acestei involuţii, la sfârşitul anilor 1980 România se situa pe penultimul loc în Europa în ceea ce priveşte ponderea tinerilor care urmau studii universitare. În timp ce în aproape toate ţările lumii rata de încadrare în învăţământul superior a crescut, în România ea a scăzut în anii ’80.

Dar, stați, că lovitura abia cum vine! Deci cât alocăm astăzi pentru educație? Cât de mari sunt resursele din învățământ? Vă spun după, întâi să vedem cifrele din perioada Ceaușescu!

În termeni procentuali, ponderea cheltuielilor pentru învăţământ a crescut în anii ’60 şi a scăzut în anii ’70 şi ’80, ajungând în 1989 la doar 5,83% din cheltuielile bugetare şi 2,2% din PIB. În aceste condiţii, nu trebuie să ne mire faptul că la sfârşitul anilor ’80 România se situa pe unul dintre ultimele locuri din Europa în ceea ce priveşte ponderea în PIB a cheltuielilor pentru învăţământ.

Comparația între procentele din cheltuielile bugetare, făcută de profesorul Murgescu nu mi se pare foarte relevantă, în condițiile în care economia comunistă era sursă directă de venituri la bugetul statului. Azi, economia privată, noi toți, persoane și firme, contribuim prin fiscalitate cu mai puțin de jumătate din veniturile statului. Chiar și în aceste condiții, anul acesta sunt alocate Educației peste 11% din cheltuielile bugetare, cu peste 50% mai mult decât vârful de 7,1% atins în 1970.

Dar cel mai corect termen de comparație tot procentul alocat Educației în PIB este. În 2013 am alocat pentru Educație 2,5% din PIB, deci ceva mai mult decât în 1989. Bulgarii aveau deja 4,1%, procent de care ne vom apropia și noi anul acesta (3,7% pe proiecția bugetară).

Așadar efortul societății pentru educație a crescut semnificativ, azi față de perioada comunistă, ba, mai mult decât atât, dacă luăm în calcul și faptul că numărul elevilor români s-a înjumătățit, rezultă că efortul/elev pe care societatea îl face azi, față de perioada Ceaușescu, este incomparabil mai mare. Ne-am propus să ajungem la 6% din PIB alocat pentru Educație și deși cred că acest lucru este nerealist cel puțin până prin 2020, mie mi-e clar că problema cu Educația e mai ales în altă parte. Și totuși, degradarea procesului de educație este o realitate. Ghici unde-i problema? Până ne prindem cu toții vă mai spun așa – când mai ies sindicaliștii din Educație în stradă și cer procente din PIB, arătați-le aceste cifre și întrebați-i pe ei de ce mama dracu învățământul se tot degradează.

murgescu la bizidayPS Pentru cine nu știe, Bogdan Murgescu este profesor la Facultatea de Istorie din cadrul Universității din București și președintele Societății de Științe Istorice din România. La tv l-am avut invitat o singură dată, în ediția specială de 1 decembrie, anul trecut. Omul este Referința în cercetarea istoriei economice din România, îl respect foarte mult, ceea ce nu înseamnă că sunt de acord cu toate opiniile domniei sale.

previously