50.173 afișări

Hoinărind prin Polonia…

de Moise Guran

Alaltăieri, când am ajuns la Varșovia, am fost izbit de aerul sumbru al celei mai înalte clădiri din Polonia. Cadoul lui Stalin pentru poporul polonez, construit imediat după război cu muncitori sovietici, într-un moment în care mare lucru nu mai rămăsese din Varșovia rasă de nemți (dar și de bombardamentele rusești) de pe fața pământului, PKiN (denumirea competă este Palatul Culturii și Științei de la Iosif Stalin) este și astăzi ca un furuncul pe fața Varșoviei, în ciuda turnurilor capitaliste ce l-au aglomerat, l-au îngrămădit, grăbite să-l împingă în uitarea istoriei. Dar istoria NU se uită!

mix

În prima seară în Varșovia mi s-a părut și mai sumbru decât în timpul zilei. M-am învârtit în jurul lui întrebându-mă ce dracu o fi înăuntru, i-am făcut poze, hotărât să scriu despre el. Mi-a venit în minte dezbaterea pe care am avut-o cu Petreanu la Avocatul Diavolului dacă ar trebui sau nu să demolăm Casa Poporului (o dezbatere ratată, nimeni n-a fost de acord) și m-am întrebat de ce polonezii nu dau jos enormitatea asta. Le amintește de trecut? Cum le amintește? Văd în ea rânjetul hâd al lui Stalin care i-a șters alături de Hitler de pe fața pământului? De ce le-a făcut acest cadou, e un mister și azi… Unii speculează că s-ar fi simțit vinovat, ceea ce, vorbind despre Stalin, pare totuși aberant.

Mai degrabă a vrut ca polonezii să-și amintească peste secole de faptul că statul lor există pentru că Rusia vrea asta, că putea să nu mai existe, cum a decis țarina Ecaterina cea Mare la finalul secolului XVIII, sau cum a decis chiar el, Stalin, dimpreună cu Hitler, în debutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Azi, la aproape trei sferturi de secol de la moartea Marelui Tartor,  Stalin încă le mai rânjește polonezilor, fără mustață, dar la fel de perfid. Probabil la recentul summit NATO, cel în care aliații au dat un mesaj puternic de apărare a Poloniei, toți știau că Putin mai pregătește ceva. Atâta doar că, uite, în Marea Neagră e surpriza, nu aici în nord, unde a ales NATO să se concentreze.

Cam astea erau gândurile ce mi-au trecut prin cap în prima zi la Varșovia, încă destul de conectat la realitățile din țară, sorbind dintr-o halbă una din miile de tipuri de bere locală, cu privirera agățată de vârful enormei clădiri. 

M-am uitat la ea până mi s-a sucit gâtul dar am ales totuși să nu scriu imediat despre puternica impresie pe care mi-a făcut-o PKiN. Știam de această clădire, dar în poze nu e așa înfiorătoare. A doua zi am fost prea obosit ca să scriu, iar în a treia, adică azi, nu mi se mai pare atât de înfiorătoare. Ori pentru că am aflat că înăuntru funcționează cel mai mare cazinou din Polonia (precum și câteva baruri de hipsteri), ori că am fost mult mai impresionat de eforturile făcute de polonezi în ultima jumătate de secol pentru a reconstrui Palatul Regal de exemplu. Nu numai clădirea (dinamitată de germani) dar mai ales interioarele sofisticaților regi polonezi. Iubitori de artă, cultură și alte chestii de felul acesta, dar în final neglijenți cu Geografia care le-a ștears țara de pe fața pământului. E un miracol cum au supraviețuit polonezii, ca nație, în fapt chiar s-au format ca națiune sub ocupație, alegând Educația drept coloană vertebrală după ce revoluțiile lor de eliberare din secolul XIX au eșuat.

Varsovia

Închei astăzi zece zile de hoinăreală prin Polonia, cu mașina, de la Auschwitz la Cracovia și în final la Varșovia.

Mi-a plăcut mult, ceea ce e o premieră pentru o țară în care nu îmi place mâncarea. Dar polacii sunt oameni chiar mișto… veseli tot timpul, uneori la fel de golani ca și românii, un pic mai organizați (da’ nu mult mai organizați) și, poate, uneori, ceva mai harnici. Nu sunt nici mai grași, nici mai slabi decât românii, femeile lor sunt drăguțe și îngrijite, chiar dacă mai blonde decât ale noastre. Centrul Varșoviei e plin noaptea de adolescenți beți, simpatici, care cântă pacifist prin baruri karaoke și dansează pe propria lălăială. 

La Cracovia un hipster pletos mi-a vândut cârnați pârliți la grătar, asigurându-mă că-s de la ferma mamei sale. M-am prefăcut că îl cred, deși pot să jur că erau de la market. Mezamplasul era genial – omul avea o rulotă parcată pe trotuar (pe post de bucătărie) și două butoaie pe care puteai să-i mănânci cârnații, dacă simțeai nevoia să ai și o masă.

A zis că e ziua lui și mi-a făcut și cinste cu o votcă, despre care m-a asigurat că e făcută de asemenea în casă. Cu asta l-am crezut căci nu era votcă ci o țuică, e drept una de vreo 45 de grade. Cârnații? Polonezi, ce altceva!

Am râs când am aflat că și ei le zic tot polonezi, după care mi-am dat seama că și oltenii mănâncă oltenești și le zic exact așa. 🙂 În schimb polonezii au nume foarte special pentru cremwurști (care nu prea diferă în compoziție de cârnații polonezi, doar că-s mai subțiri) – hot-dog! Pfff! Americanski! Pagadi, Iosif Visarionovici!

În timp ce pârlea, deci, polonezi într-un soi de cuvă (spânzurați în flacără mare, cam la jumătate de metru deasupra unui foc de lemne) hipsterul mi-a povestit cei cinci ani de glorie în care a muncit cu taică-su în Londra. S-a întors doar cu o brumă de agoniseală, cât să-și facă biznisul ăsta, pe o stradă din cartierul evreiesc al Cracoviei. După așa poveste, cum să mai crezi că mă-sa are fermă în care face organic sausages?

zurek poloniaOricum, v-am zis mai sus, mâncărurile lor tradiționale, pe care le-am căutat disperat (așa fac peste tot pe unde mă duc) m-au dezamăgit rău. Am mâncat vreo cinci feluri de piroghi, niște turte umplute cu tot felul de chestii, dar nu m-a dat niciuna pe spate, asta deși n-am piroghi poloniacăutat doar în restaurante ieftine. Și nici borșul ( în poza de mai sus, se cheamă Zurek) cu ou și cârnați nu m-a impresionat defel.

Instituțional, Polonia este doar un pic mai bine decât România. Se vede cu ochiul liber că e mai bine, dar e incapabilă de exemplu să managiuiască mari mase de turiști care vor să vadă muzee. Și în Polonia chiar au muzee. Dar ce te faci că la Palatul Regal din Cracovia la prânz nu se mai vând bilete. Că e plin, deci ce să facem? O fi plin, dar am vizitat muzee semnificativ mai pline, în care armate de ghizi preiau în grupuri turiștii, organizându-i, plimbându-i și scoțându-i pe ceas ca să facă loc altora. Și nu, vânzarea de bilete nu se oprește niciodată. Doamna de la casa de bilete de la Palatul din Cracovia mi-a zis de la obraz să nu mă trezesc la unșpe, dacă vreau să o vizitez. În loc să mă supăr i-am arătat poze de pe Vistula, că mă trezisem totuși dimineață, dar am preferat să văd întâi palatul de pe fluviu.

cracovia vistula polonia

În schimb Palatul Regal din Varșovia lucrurile au mers mai bine. Aruncat în aer de germani (mai târziu au distrus tot centrul Varșoviei, în timpul insurecției poloneze din Al Doilea Război Mondial) Palatul a fost refăcut integral în anii ‘80.

Centrul de Științe Copernicus din Varșovia bate însă recordul – patru ore la coadă! Vânzarea de bilete se oprește când se umple clădirea de copii și se reia pe măsură ce mai ies. Eu n-am mai intrat, mi s-a părut prea mult patru ore la coadă. Dar picilor chiar le place.

La Palatul pe Apă am stat 45 de minute la bilete, deși nu era coadă, doar un grup de copii în fața noastră, dar doamna cu coc de la casă, în ciuda insistențelor însoțitorilor lor, n-a știut cum să facă un bilet pentru toți și a trebuit să facă pentru fiecare.

palatul pe apa varsovia

Palatul este într-adevăr impresionant, dar dacă îți faci înainte o minimă documentare și afli că ultimul rege polonez, Stanislaw August (ajuns pe tron cu ajutorul țarinei ruse Ecaterina cea Mare, după un amantlâc cu aceasta) a risipit atâta bănet pe pictori și poeți într-o perioadă în care trei imperii se pregăteau să-i înfulece țara, altfel vezi luxosul palat. Deși minat, de asemnea, de nemți în Al Doilea Război Mondial, Palatul pe Apă a scăpat ca prin urechile acului. Totuși, unele interioare au trebuit refăcute.

La Auschwitz n-am făcut poze. Nu e ceva neobișnuit pentru mine să nu fac poze, prefer să bag la cap chestii (sau în stomac) în loc să văd locurile în care merg prin ecranul telefonului, dar la Auschwitz chiar mi-a fost jenă să fac poze. Locul mi-a trezit sentimente extrem de puternice. Organizarea aici era însă impecabilă, în ciuda cozii uriașe de la polin varsoviaintrare. Ce-i drept, făcusem rezervare cu trei zile înainte. Am făcut însă poze la Polin, muzeul de istorie al evreilor polonezi (din Varșovia) un loc ce a evitat să devină un muzeu al Holocaustului, preferând o abordare istorică (ceva mai detașată) a acestei comunități. Poza asta este simularea, cu ajutorul unor proiecții, a unei străzi din Varșovia interbelică. E de preferat să vizitezi întâi Polin la Varșovia și abia apoi Auschwitz-Birchenau (lângă Katovitze). Eu am făcut invers căci am venit dinspre sud.

Apropo de casierele de prin muzeele poloneze, mi s-a întâmplat să găsesc și o doamnă care susținea că nu funcționează POS-ul, deși era destul de evident că nu știa să îl folosească. În Polonia, mai mult decât în Cehia, Slovacia sau Ungaria, poți plăti cu cardul cam orice, până și locul de parcare. Care da, e mai ieftin decât la București. Totul e mai ieftin. N-am schimbat în zloți decât o mică sumă de bani. Vă dau un pont – plătiți cu cardul de lei în țările membre UE care nu au monedă EURO. Nu știu sigur Mastercard, dar VISA face curs direct între Zlot și Leu,un curs foarte apropiat de cel al BNR. La fel și între Koroană Cehă sau Forint și Leu. În țările din Zona Euro e preferabil să plătiți cu un card pe care aveți Euro, că nu se mai face nici-o tranziție, vă debitează pur și simplu cardul, fără comisioane, la fel ca atunci când plătiți cu card de lei în România.

Mersul cu mașina prin Europa (eu fac asta aproape în fiecare polonia autostradavară) nu e mai ieftin decât un bilet de avion. Am dat pe motorină până la Varșovia mai mult. Evident, e mai ieftin dacă mergeți în grup sau cu familia. Dar mie oricum îmi place la nebunie să merg cu mașina căci asta  îmi permite să văd mult mai multe locuri decât într-un singur city-break. Iar după trei zile într-un loc mie îmi vine să o iau la picior, oriunde aș fi. Dacă nu mai am nimic de văzut mă plictisesc repede. Mare atenție totuși! Și polonezii și cehii și slovacii dar și ungurii și nemții lucrează intens la autostrăzi. Nu vă faceți planuri să mergeți mai mult de patru-cinci sute de kilometri într-o zi, pe ideea că ei au autostrăzi și ajungeți repede. Nu e chiar așa! La cinci sute de kilometri mai puneți cel puțin o oră de întârziere pe la semafoare ocazionate de diverse lucrări.

Pe de altă parte, într-o capitală cum e Varșovia, mașina e extrem de utilă. Nu vă imaginați că n-aveți unde parca sau că o să stați ore blocați în trafic, ca la București. Varșovia este într-o zi lucrătoare (e drept una de vară) mai aerisită decât e Bucureștiul sâmbăta dimineața. Managementul traficului, locurile de parcare, pistele de biciclete… toate astea mi-au proiectat imaginea eventuală a unui București care ar putea deveni comparabil cu Varșovia abia peste zece ani, poate… Cu condiția să fie zece ani de administrație coerentă. Și cinstită.

Cam asta a fost vacanța de anul ăsta. Vin spre casă.