Noi și Marea Rătăceală Europeană

de Moise Guran

În dimineața în care m-a trezit mobilul, anunțându-mă că Marea Britanie iese din UE, primul gând care mi-a trecut prin mintea încă năucă (și de la somn, și de la vestea primită) a fost Friedman! Al dracu’ Friedman! Cum a prevăzut el colapsul Uniunii în poveștile SF în care a încercat să anticipeze lumea peste 10 sau 100 de ani! M-am scuturat apoi de acest gând și am continuat să urmăresc cu aviditate știrile, reacțiile, tendințele politice care se conturează la Bruxelles, la Londra, ba chiar și la Varșovia… Nu cred în Friedman! După ce 25 de ani mi-am dorit ca țara mea să facă parte din Uniunea Europeană, nu pot accepta ideea spargerii Uniunii, nici aceea a creării unor blocuri comunitare mai mici pe care Rusia le va hăpăi mișelește (căci nici în colapsul Rusiei până în 2020, cum zice Friedman, nu cred). Momentul este grav, este important, iar lunile și anii ce vin vor fi decisivi inclusiv pentru soarta României. După ce am găzduit două excepționale comentarii, aici pe Biziday, unul care pune în context britanic momentul, celălalt care ia în calcul dezvoltarea României într-un count-down până la finalul Uniunii Europene, cred că e timpul să ne concentrăm pe deciziile strategice pe care țara noastră le are de luat. În niciun caz nu pot împărtăși pasivitatea sugerată de declarația președintelui Iohannis, dar nici nu cred că e cazul să îl mai contestăm. Aflat la Bruxelles, președintele a declarat că nimeni nu avea un plan B pentru situația că britanicii votează Brexit. Cred că se înșeală, unii au chiar și planul C, de aceea cred că trebuie să ne facem și noi mai multe planuri. E nevoie de acțiune, de variante de parcurs și, mai ales, de unitate națională. Inclusiv, sau mai ales cu președintele Iohannis, căci el este, potrivit Constituției, reprezentantul poporului român. Articolul de față urmărește diferitele variante de evoluție a situației și opțiunile pe care trebuie să le aibă România în considerare. Altfel, vom fi aruncați de istorie și de rezultanta acțiunilor celorlalți.

Ipoteze de după Brexit

1. O parte (nu e clar cât de mare) a britanicilor regretă votul de ieșire din UE. Politicienii lor par indeciși, dar probabil că situația va deveni mai limpede foarte curând. Pentru ei.
2. Marile puteri continentale, Germania în special, dar și Franța și Italia, preferă să vadă în Brexit o oportunitate. România nu poate împărtăși în niciun caz această viziune, să-i spunem Vest-europeană.
3. În modul cel mai clar, Polonia avea un plan B și îi suspectez și pe unguri de asta. Țineți cont că în Ungaria și Polonia sunt la putere partide și lideri euro-sceptici.

Cum se vor clarifica britanicii?

În mod evident printr-un nou vot. Nu cred însă în posibilitatea repetării referendumului. Un nou vot poate fi cel pentru independență a Scoției sau pentru unificare a Irlandei. Pentru a preveni situația, Londra poate face însă alegeri parlamentare anticipate și mie mi-a fost clar încă de a doua zi după referendum că ei către asta se vor îndrepta. Ceea ce nu înseamnă că dacă o formațiune câștigă alegerile cu o promisiune de genul nu vom activa niciodată articolul 50, soarta UK va deveni mai clară. Sau cea a UE. În toate cazurile, opțiunea englezilor (doar a englezilor, eventual și a galezilor) va fi de data asta mai clară – rămân în UE sau renunță la UK. Marea Britanie nu va mai fi niciun United, va fi eventual doar Kingdom, dacă opțiunea de ieșire din UE va fi activată. De aici, o groază de complicații economice, independența Scoției, de exemplu, ridicând problema uriașelor rezerve de petrol pe care Anglia le-ar putea pierde, dar și a datoriei pe care Scoția ar trebui să o preia de la UK. În ambele probleme, UE ar putea juca un rol critic și interesat în calitate de aliat al Scoției. Acesta a fost doar un exemplu, unul care conține deja germenii unui posibil conflict UE-Anglia. Ironic cât de puțin le mai aparține viitorul englezilor, după acest referendum de independență.

Au americanii o problemă?

Oh, daa! Și încă una foarte mare, strategică, dar nu e una pe care să nu o fi anticipat. Fără UK în UE, alianța cu Europa Unită atârnă de un fir de păr. Vor încerca în mod cert să compenseze asta prin întărirea alianțelor strategice cu țările din Europa de Est, printre care și a noastră. Așa, și mai care? Evident, Polonia, o Polonie naționalistă și chiar eurosceptică, dar o Polonie tradițional rusofobă. Ungaria? Nem! Viktor este prietenul lui Putin (și oricum, de la Mohacs încoace, toți cei care au contat strategic pe Ungaria și-au luat țeapă într-o măsură mai mare decât cei care au contat pe români). Despre bulgari ce dracu să mai vorbim, că la ei pică guvernul și dacă strănută Putin… Iar turcii sunt imprevizibili, schimbători… Apropo, cum ați primit vestea scrisorii prin care Erdogan i-a cerut scuze lui Putin pentru doborârea avionului Suhoi 34?

Deci ce vor face americanii? Păi cam ce scrie Friedman… Vor presa pentru o alianță româno-poloneză, vor investi mult în aceste două țări, atât în infrastructura economică cât și în cea militară. Acum uitați-vă la ideea Poloniei de a face o Adunare Parlamentară a țărilor de la Vișegrad, la care să invite și România, dar uitați-vă și la scutul anti-rachetă de la Deveselu, operațional de șase luni, și spuneți-mi că americanii nu aveau un plan B, cum zice Iohannis.

Bineînțeles că au luat demult în calcul posibilitatea plecării UK din UE, implicit scăderea influenței lor în Europa Continentală, o eventuală scăpare de sub control a alianței economice dintre Rusia și Germania. Americanii lucrează la Capul de Pod din Europa de Est (România și Polonia) de mai bine de un deceniu. Așa se fac aceste calcule, pe decenii înainte. Totuși, pentru noi, alegerea lui Hillary Clinton ca președinte la toamnă devine de o importanță critică, Donald Trump fiind adeptul unei politici de dezangajare internațională a SUA. Chiar presupunând că Hillary va deveni președinte, problema noastră însă este că planul B al americanilor tot este mai prost pentru România decât visul Europei unite și prospere. Mai ales că americanii nu sunt singuri cu un plan B.

Europa de Vest joacă cel mai pervers

A fost evident cred pentru toată lumea că Franța și Germania vor forța ieșirea UK din UE. Ați auzit zvonurile alea cu mega-statul european? Să vă spun că unele lucruri din acest zvon chiar nu sunt posibile, oricum nu pentru toate țările membre UE acum, ceea ce mă și face să cred că acest zvon este un balon de încercare. Dar nici realitatea nu poate fi prea departe…

Inteligenți, nemții n-au pus problema repetării referendumului, ci au dat prin intermediul lui Junker semnalul unui divorț rapid și fără regrete, ba chiar au pus (prin Hollande) condiția acceptării liberei circulații a persoanelor pentru un tratat de asociere. Or britanicii au votat pentru Brexit nu pentru că veniseră sirienii peste ei, ci pentru că veniseră românii și polonezii. Doar de aici de la București ne place să ne prefacem că nu vedem asta. Planul B al Europei de Vest este atât de pervers încât poate include planul B al americanilor, printr-o forțare a consolidării Zonei Euro spre o Federație Europeană (mai multă Uniune, cum îi place doamnei Merkel să spună) ce ar putea include partea nordică a continentului, Franța, Olanda, probabil și Cehia. Italia? Spania? Nu știu, dar nu sunt sigur că aceste țări vor putea face pasul următor, Uniunea Fiscală. Din zvonul cu mega-statul ce a circulat azi pe internet, un singur cuvânt mi se pare relevant – ultimatum. Dacă va exista o astfel de propunere, cred că ea este gândită tocmai pentru a fi respinsă de o parte a țărilor europene. În această situație, Vișegradul dominat de polonezi, chiar extins cu România, se transformă într-o confortabilă zonă tampon care să permită Germaniei și Rusiei să facă business împreună, fără să se amenințe una pe cealaltă, jucând agresiv eventual, dar la aceeași masă cu rușii și americanii doar influența mai mare sau mai mică în țările tampon din Vișegradul ăl nou.

Nu uitați să judecați acest plan din perspectivă istorică, el nu se va întâmpla mâine, căci oricum Franța, Germania și chiar Italia au nevoie de câțiva ani pentru a beneficia de delocalizarea financiară din Londra spre Continent. Și oricum, el nici nu presupune abandonarea investițiilor din Est, a mâinii de lucru mai ieftină sau a piețelor de aici.

Atâta doar că Germania ar putea prefera întoarcerea la un caft prietenesc cu americanii și rușii, free for all, pe Europa de Est, decât să o finanțeze, așa cum face acum prin mecanismele UE.

Strategic, rușii stau cel mai bine

Este, cred, mult prea evident cât de mult au de câștigat dintr-o eventuală  spargere a UE, nici nu mai insist pe problemă, ci doar marchez faptul că, prin finanțarea aproape transparentă a partidelor extremiste din țările UE, Rusia a urmărit exact asta, nimic altceva. Votul pentru Brexit este cea mai mare victorie rusească de la cucerirea Berlinului.

Putin are două țări rusofobe în coaste – România și Polonia, a înțeles jocul americanilor și va continua să acționeze adaptat pentru fiecare în parte. Polonia este o nucă tare, tot ceea ce poate face cu ea este să o separe cât mai mult de aliați și să o saboteze economic, folosind eventual Germania în acest sens. România nu este Polonia, chiar dacă este o țară mare, este mult mai divizată intern și mai susceptibilă de a fi manipulată din interior, eventual prin intermediul propriilor politicieni, care cel mai des sunt corupți. Nu este asta însă singura vulnerabilitate a României. Observați că prin duplicitatea Bulgariei, înfrățirea cu Serbia și prietenia cu Orban al Ungariei, Putin aproape că a încercuit România. Dacă aș fi în locul lui aș încuraja patriotismele locale, sentimentele de dispreț pentru miticii șpăgari, mândria ungurească sau cea ardelenească, autonomia Transilvaniei, ba chiar și o Republică Moldova controlată de rusofili care se vor declara descendenți ai lui Ștefan cel Mare, Sfânt, Ortodox și care la o chestie poate deveni și panslavist, cum a mai fost și după al doilea război mondial. Dacă pun mâna pe Chișinău (și probabil că vor pune), rușii vor susține eventual unirea Moldovei, doar a Moldovei de pe malurile Prutului. Dacă vi se par aberante astfel de posibilități, amintiți-vă să judecați lucrurile pe termen lung și în perspectivă istorică.

Nici nu contează dacă aceste acțiuni ajung la un final concret, importantă este, nu uitați, hărțuiala internă. Un UDMR în guvernare poate fi la fel de util ca și un partid dominat de corupți care fac pentru bani și ceea ce nu pricep că fac. Peste toate, un președinte ezitant sau habarnist, întârzieri în decizii… în general chestiile care fac din România o țară slabă, toate astea pot fi și linii de abordare a României în politica externă rusească. Jocul nu este acela de cucerire, ci de dominație politică a Europei de Est, zonă tampon pentru Europa de Vest și cap de Pod pentru americani. Scăpați de ostilitatea britanică, rușii îi vor încuraja pe nemți să-și facă o Uniune mai mică tocmai pentru a scăpa de extremismul ce bântuie acum țările vestice (tot de ruși finanțat). La rândul lor, nemții îi vor încuraja pe ceilalți să ridice sancțiunile economice impuse Rusiei, nu vor da pe nimeni afară din UE, dar vor impune unele restricții ce vor selecta exact țările cu care Germania vrea să facă Uniune, excluzându-le pe celelalte. Și, dacă tot mai credeți că Germania nu avea un plan B, aflați că acest scenariu nu este inventat de mine, el este vehiculat de cel puțin cinci ani, de când a început criza grecească, de când cu MTO și cu deficitul structural pe care politicienii români nici astăzi nu îl înțeleg.

Cel mai bun scenariu pentru România…

… este evident cel în care proiectul Uniunii Europene continuă, cu sau fără Marea Britanie. Ieșirea UK din UE ar reprezenta oricum o lovitură puternică pentru noi, mai ales că, este evident, noi nu avem un plan B.

Dar avem MTO! Ceea ce înseamnă că, aparent, ne aflăm pe drumul unei consolidări fiscale ce poate susține o creștere economic organică, de durată, ce ar putea duce în câțiva ani la adoptarea monedei unice și chiar la aderarea României la uniunea fiscală fără de care nu prea se poate face o federație europeană. Sigur că suntem în continuare varză din punct de vedere administrativ, că avem discrepanțe colosale între Vaslui și Timișoara, că n-avem proiecte de investiții publice, că asistăm la o restaurație a corupției și corupților, că scutul antirachetă nu ne apără decât (surpriză!) de rachete, iar Armia Română e la fel ca Școala Română, excepțională pe câteva componente, dar un dezastru pe medie… Sigur că e vai de capul nostru! Dar tocmai de aceea avem nevoie de planuri concrete și de unitate.

În primul rând, trebuie să abordăm pragmatic Uniunea (așa cum scria Anca Grădinaru ieri), că s-ar putea ca acesta să fie ultimul exercițiu financiar la acest nivel de finanțare de care am putea profita.

În al doilea rând, trebuie să ne stabilim o dată concretă și mai apropiată de adoptare a monedei euro. În corelație cu aceasta, trebuie să declanșăm o reformă administrativă care să ne permită o mai mare coeziune fiscală la nivel național, că altfel nu vom fi niciodată capabili să-l punem pe vasluian sau pe oltean să facă uniune fiscală cu bavarezii. (Planul e făcut și voi scrie despre el în zilele următoare)

Apoi, va trebui să fim ceva mai proactivi în politica externă căci, așa cum ați priceput citind ceea ce am scris până acum, pe noi nu ne avantajează 100% nici planul nemților, nici cel al americanilor. Nu ne avantajează nici intrarea într-un soi de Uniune de mâna a doua, cu țările de la Vișegrad și dominată de Polonia, dar ne putem retrage pe un astfel de plan (B) în cazul în care eșuăm în intenția de a fi membri ai unei Federații Europene mai restrânse.

Nu mai vorbesc aici de decuplarea de Bulgaria, de reducerea vulnerabilității induse de Grecia și capitalul grecesc (masiv în România), ba chiar și de o abordare ceva mai fermă în relația cu Ungaria. Nu în ultimul rând, România va trebui să înceapă pregătirile pentru unirea cu Republica Moldova, tocmai pentru a nu deveni și aceasta un vecin ostil, o vulnerabilitate. Moldova este deja în colaps economic, un eventual colaps al UE va duce probabil și la un colaps politic. Unirea, dacă va veni, va veni pașnic, dinspre cetățenii Republicii Moldova, important este ca România să nu spună la momentul respectiv, vaai, ne-ați luat prin surprindere, exact ca în 1990, nu e acum momentul să ne unim cu voi.

Sunt câteva lucruri care nu se pot face în dezbinarea politică de acum de la București. Nu cred că alegerile din toamnă vor limpezile apele, din contră, dar sper ca liderii noștri politici să găsească înțelepciunea de a închega câteva obiective într-un pact național care să întărească țara și să o pregătească pentru vremile ce vor veni peste noi. Vă amintesc că un astfel de pact a mai existat între politicienii din România și după alegerile din 2004, până la intrarea în UE din 2007.