Petrolul la final de drum – Zorii epocii post-petrol (I)

de Mihai Alexandru Crăciun

Zece ore de negociere, un previzibil eșec și o cădere cu încă 7% a prețului petrolului sunt, împreună, marca întâlnirii de duminica trecută de la Doha, capitala Qatarului, a țărilor mari producătoare de petrol, membre și nemembre OPEC. Miza reuniunii a fost ajungerea la un acord de înghețare a producției mondiale de petrol la valorile din luna ianuarie, pentru a permite lichidarea stocurilor acumulate în ultimii doi ani, ceea ce mai departe ar duce la scumpirea petrolului. Căci lumea este într-o criză de supraproducție de petrol, prețul barilului scăzând de la 115$ în vara lui 2014 până la 28$ în ianuarie 2016, cu un timid reviriment la 43$ în anticiparea unui rezultat pozitiv la Doha. Doar însă pentru a cădea din nou la 40$ în ziua de după reuniune.

Eșecul era previzibil în primul rând pentru că, înainte de întâlnire, Arabia Saudită condiționa un eventual acord de înghețare a producției de petrol de asumarea lui de către toate țările OPEC, ținta fiind de fapt cel de-al doilea cel mai mare producător al organizației și implicit cel mai puternic concurent, Iran. Numai că Iranul și-a anulat participarea cu doar o zi înainte de reuniune, fiind evident că nu are de gând să cedeze presiunilor saudite. Motivul este lesne de înțeles, căci proaspăt eliberat de constrângerile a zece ani de embargou și sancțiuni economice, prin acordul istoric cu Occidentul din vara lui 2015, Iranul are tot interesul să vândă cât mai mult petrol și să câștige o cât mai mare cotă de piață pentru a-și reconstrui economia. În plus, Iranul și Arabia Saudită sunt de un an într-un conflict militar indirect în Yemen-ul aflat în război civil, unde intervenția militară a Arabiei Saudite se confruntă cu forțele finanțate și înarmate de Iran.

Pare o istorie dintr-o altă lume, fără legătură cu noi. Numai că, ne place sau nu, prețul petrolului ne privește pe absolut toți. Fie că e vorba de benzina unei mașini, de motorina unui camion sau a unui utilaj agricol, de cherosenul unui avion, ori de păcura folosită de un utilaj industrial, absolut tot ce folosim și consumăm în viața noastră de zi cu zi a fost la un moment dat transportat sau prelucrat de un vehicul sau de un utilaj industrial care a ars un combustibil obținut din petrol. Mai mult, tot plasticul care ne înconjoară – și suntem fără îndoială o societate a plasticului – este un produs rezultat din prelucrarea petrolului în industria petrochimică. Petrolul este omniprezent în jurul nostru, așa că orice evoluție e prețului său ne afectează direct și imediat nivelul de trai. Și nu prin costul plinului de combustibil de la mașina proprie, dacă o avem – așa cum naiv tind mulți să creadă, deși acesta este cel mai mic impact real – ci prin prețurile tuturor produselor și alimentelor pe care le cumpărăm zilnic. Iar lucrurile de-abia de acum devin interesante.

Pentru că mai mult decât conflictul de interese Arabia Saudită – Iran, eșecul de la Doha era de fapt anticipat de un mesaj prea puțin înțeles și prea repede ignorat pe care Arabia Saudită îl transmite continuu de mai bine de un an. Într-o adevărată campanie de awareness, prin diverse voci oficiale tot mai înalte, inclusiv a Ministrului Petrolului, Arabia Saudită a repetat sistematic că se pregătește de epoca post-petrol, pentru că petrolul nu mai are viitor! Arabia Saudită, până mai ieri cel mai mare producător și exportator mondial de petrol, se pregătește de epoca post-petrol! Ba chiar intenționează să renunțe complet la combustibilii fosili până în 2040! Vorbim de o Arabie Saudită ale cărei rezerve de petrol, atât cele cunoscute de 268 miliarde de barili, cât și cele estimate dar încă nedescoperite de alte 90 de miliarde de barili, i-ar ajunge să susțină actualele valori ridicate de extracție, de circa 10 milioane de barili pe zi, pentru încă un secol.

Campania a culminat la începutul lui aprilie 2016, când, într-un amplu interviu acordat Bloomberg, Prințul Mohammed bin Salman a anunțat un plan de anvergură pentru fondul de investiții suveran al Arabiei Saudite (PIF), planificat să ajungă la o capitalizare de 2 TRILIOANE DE DOLARI, cu scopul de a migra economia țării spre industrie și tehnologie și de a renunța la petrol în următorii douăzeci de ani. Conform calculelor Bloomberg, un astfel de fond ar fi suficient astăzi pentru a cumpăra toate cele mai mari patru companii tranzacționate public la bursă: Apple, Google, Microsoft și Berkshire. Iar primul pas din acest plan de anvergură va fi reprezentat de listarea la bursă a 5% din compania de stat de petrol și gaze saudită, Aramco, al cărei IPO (listare inițială la bursă) prevăzut pentru 2018, dar care ar putea fi devansat în 2017, este așteptat să aducă noului fond suveran un plus de 106 miliarde de dolari.

Simplul fapt că un astfel de plan este enunțat este un semn că ceva se schimbă major pe piața petrolului. Sigur, pentru consumatori eșecul de la Doha este o veste bună, căci, cel puțin pentru o vreme, benzina va rămâne ieftină, ori poate chiar va continua să se ieftinească. După care, spun unii analiști ai pieței petrolului, cererea va ajunge din urmă producția și prețul va crește din nou, bazându-și previziunile pe comparația situației de astăzi cu cea din anii ’80. Însă, dacă mesajul Arabiei Saudite nu este doar un joc al negocierii, ci unul de substanță, atunci în actuala criză a supraproducției de petrol și în evenimentele care s-au întâmplat în paralel cu ea stă codificat începutul unei schimbări radicale de paradigmă în piața mondială de energie și implicit în întreaga societate umană: zorii epocii post-petrol.

Este prematur și încă greu de imaginat cum ar arăta societatea umană eliberată de dependența de petrol. Dar este ușor să ne-ntrebăm de exemplu ce ar mai fi terorismul, războiul din Siria sau criza refugiaților, dacă ISIS nu s-ar mai putea finanța din vânzarea de petrol pe piața neagră. Însă până la ce ar însemna epoca post-petrol, să vedem dacă suntem într-adevăr la începutul unei astfel de revoluții sau este doar o nouă amăgire. Iar pentru asta trebuie să înțelegem întâi originea actualei crize.

Atac economic la Rusia?

Cauza directă a actualei crize de supra-producție petrolieră este clară: decizia luată în toamna lui 2014 de Arabia Saudită, cel mai mare exportator mondial de petrol, de a-și majora producția zilnică cu 0.5% la 9.6 milioane barili/zi. O decizie care nu a mai fost urmată de nicio revenire la valori mai mici ale producției, ci din contră, de noi creșteri de fiecare dată când existau semne de reviriment al prețului. Coincidența dintre decizia Arabiei Saudite din septembrie 2014 și valul de sancțiuni impuse Rusiei de către SUA și Europa la finele aceluiași an, ca răspuns la anexarea Crimeei de către Rusia și la declanșarea crizei din Ucraina, i-a făcut pe mulți analiști consacrați să susțină teoria că prăbușirea prețului petrolului este un atac economic al SUA împotriva Rusiei. Respectiv că este rezultatul unei noi înțelegeri secrete dintre SUA și Arabia Saudită pentru ca, în paralel cu sancțiunile economice internaționale, să slăbească și mai mult bugetul Rusiei, dependent în pondere de peste 50% (!!) de încasările din exportul de petrol și gaze.

Teoria avea un temei solid în faptul documentat istoric că, în urmă cu trei decenii, la finalul Războiului Rece, SUA a folosit prețul petrolului împotriva Uniunii Sovietice. Atunci, în 1985, în urma unui acord secret negociat de administrația americană Ronald Reagan, sub pretextul protejării cotei de piață, Arabia Saudită și-a majorat producția de petrol. Efectul imediat a fost prăbușirea prețului petrolului și implicit a încasărilor bugetare ale Uniunii Sovietice. Patru ani mai târziu, blocul sovietic devenea nesustenabil financiar, iar în 1989 Uniunea Sovietică era nevoită să-l abandoneze, punând capăt Războiului Rece și eliberând de sub influența sa țările din Europa de Est, între care și România. Alți doi ani mai târziu, în 1991, se destrăma însăși Uniunea Sovietică, Rusia rămânând atunci fără statele satelit cu care se înconjurase în ultimile secole.

Cu o asemenea eficiență demonstrată în istoria recentă, teoria atacului economic în 2014 împotriva Rusiei prin prețul petrolului părea mai mult decât evidentă. Numai că exact aici era problema acestei teorii: că era prea evidentă. Căci, dincolo de o coincidență și câteva similitudini, un astfel de atac în 2014 nu avea nicio logică pentru SUA, întrucât nimic altceva nu se potrivea cu 1985. De fapt, în mod predictibil și confirmat deja de cifrele de astăzi, prăbușirea prețului petrolului avea să afecteze mult mai mult SUA decât Rusia.
Căci pe deoparte, chiar dacă atacul economic prin prețul petrolului de la finalul anilor ’80 a slăbit fără îndoială Uniunea Sovietică, lovitura financiară de grație i-a dat-o însă catastrofa nucleară de la Cernobâl din 1986. Costurile cu limitarea și înlăturarea efectelor catastrofei s-au ridicat la peste 18 miliarde de ruble, echivalent a 18 miliarde dolari la acea dată. Ori, din fericire pentru întreaga lume, nu doar pentru Rusia, o astfel de lovitură de grație nu s-a repetat în ultimii doi ani. Iar sancțiunile economice în fapt timide ale Occidentului nu au nici pe departe impactul financiar al tragediei nucleare de atunci.

Apoi, economia de astăzi a Rusiei, chiar dacă oligarhizată, coruptă și mult înapoiată tehnologic față de economiile occidentale, este net superioară economiei sovietice din anii ’80, care, dimpreună cu restul economiilor țărilor CAER, era doar o minciună frumoasă, neproductivă și neperformantă. Asta chiar dacă astăzi avem inclusiv în România nostalgici care continuă să creadă legenda glorioasei industrii socialiste, în realitate o industrie energofagă, producătoare la costuri aberante și cu o productivitate extrem de scăzută, de produse slab și extrem de slab calitative, care mai departe erau ținute în funcțiune cu costuri de întreținere și exploatare la fel de absurde. Prin urmare, dacă până și economia sovietică ar fi reușit în anii ’80 să facă față atacului economic prin prețul petrolului în absența catastrofei de la Cernobâl, cu atât mai mult economia rusească de astăzi poate face față unui atac economic similar, ceea ce face ineficient un astfel de atac. Pentru că, nu în ultimul rând, Putin nu este Gorbaciov.

De fapt, lucrul cel mai bizar este că, dacă în anii ’80 tensiunile Războiului Rece erau puternice și pe toate planurile, iar un atac economic subteran de asemenea anvergură mondială era pe deplin în logica acelor ani, în 2014 și de atunci încoace tensiunile au părut mai mult unele de fațadă. O încordare de mușchi întru trasarea clară a noii linii de demarcație Occident-Rusia, o linie cu care însă ambele părți au fost de acord de la bun început. Chiar dacă criza din Ucraina a fost declanșată de refuzul neașteptat și de ultim moment al Președintelui ucrainian filorus, Victor Ianukovici, de a semna acordul de asociere la Uniunea Europeană, prim pas în vederea unei viitoare aderări la UE, astăzi vedem că de fapt nici Uniunea Europeană nu dorește o apropiere reală a Ucrainei. Olanda tocmai a respins prin referendum semnarea acordului de asociere la Uniunea Europeană a Ucrainei, iar Germania, Franța și Anglia au ridicat „neputincioase” din umeri în fața deciziei olandeze, știut fiind că semnarea acordului presupune acceptul unanim al tuturor țărilor membre ale Uniunii.

În același timp, nimeni nu a contestat în mod real dreptul Rusiei asupra Crimeei, cu toată șarada „omuleților verzi” și a „voinței poporului” orchestrată de Rusia. Căci Crimeea este un teritoriu istoric rusesc și care, doar din rațiuni administrative și simbolice, a fost transferat de la Rusia la Ucraina, în interiorul Uniunii Sovietice, în 1954. Rațiuni administrative pentru că Peninsula Crimeea este legată terestru de Ucraina, în vreme ce de Rusia o despart 10 km de luciu de apă ai Mării Azov. Iar asta face Crimeea mai ușor de administrat din Ucraina, câta vreme de acolo vin drumurile, căile ferate, liniile de curent, conductele de gaze și telecomunicațiile. Și rațiuni simbolice pentru că Președintele sovietic Nikita Hrusciov, profund atașat de Ucraina al cărei guvernator fusese în regimul lui Stalin, a simțit nevoia unui gest simbolic față de Ucraina la aniversarea a 300 de ani de când aceasta devenise parte a Imperiului Țarist Rus. Însă nimic din toate acestea nu au schimbat realitatea că istoric Crimeea a fost de sute de ani parte integrantă din Rusiei. Iar acest fapt n-a fost contestat niciodată de niciun oficial european sau american. De altfel, chiar în această săptămână s-au reluat reuniunile NATO-Rusia, fără ca situația din Crimeea, adică exact cea care a dus la sistarea acestor reuniuni, să se schimbe în vreun fel.

De fapt una dintre dovezile importante că logica anilor ’80, atunci când SUA și Uniunea Sovietică își boicotau reciproc Olimpiadele ca gesturi simbolice, nu se mai aplică în 2014-2016, este faptul că de cinci ani, de la sistarea programului navetelor spațiale americane din 21 iulie 2011, singura legătură cu Pământul a astronauților Stației Spațiale Internaționale (ISS) este asigurată de Rusia. Absolut toți astronauții, fie ei ruși, americani sau europeni, decolează de la Cosmodromul rusesc de la Baikonur din Kazahstan. În contextul unor tensiuni reale Occident-Rusia, sistarea de către Rusia a legăturii cu Stația Spațială Internațională ar fi fost o decizie logică, căci ar fi fost o lovitură atât de imagine, cât și economică foarte puternică. Însă o astfel de problemă nici măcar n-a intrat vreodată în discuție.

De altfel, una dintre actualele mândrii ale Marii Britanii este Tim Peake, primul astronaut britanic la bordul ISS, care a decolat de la Baikonur pe 25 decembrie 2015 și care va reveni pe Pământ pe 5 iunie în acest an, tot în fosta Uniune Sovietică. Și asta după ce primul britanic în spațiu a fost chimista Helen Patricia Sharman, care a efectuat în 1991 o misiune la bordul stației spațiale rusești MIR. Într-o Românie rusofobă, acest gen de relații Occident-Rusia sunt de neînțeles.

Privind deci contextul de ansamblu 2014-2016, este tot mai clar că scăderea prețul petrolului n-a fost nici pe departe un atac economic la Rusia, căci un astfel de atac era lipsit și de motivație, și de o prezumtivă eficiență

Sau atac economic la SUA?

De fapt, privind cifrele de astăzi, o cu totul altă coincidență istorică este mult mai relevantă pentru decizia Arabiei Saudite din 2014 de majorare a producției și deci de prăbușire a prețului petrolului. În 2014, SUA erau în plin boom al extracției de petrol din roci bituminoase (shale oil), boom început în 2010. Spre deosebire de zăcămintele clasice de petrol, sub formă de pungă de lichid conținută de roci impermeabile, zăcămintele din șisturi bituminoase sunt roci îmbibate cu hidrocarburi, care prin lichefiere și separarea de roca inutilă reprezintă un susbstitut al petrolului convețional. În mod evident, tehnologia de extracție de petrol din aceste din urmă zăcăminte este mult mai scumpă decât extracția de petrol clasică. Însă prețul ridicat de peste $100/baril face rentabile sau aproape rentabile și aceste tehnologii scumpe.

Spre deosebire de tehnologiile la fel de scumpe de extracție a petrolului de la mare adâncime din mări și oceane, tehnologii de asemenea potențate de prețul mare al barilului de petrol, dar accesibile doar marilor grupuri petroliere, capabile să investească miliarde de dolari în explorare, platforme petroliere și în infrastructura de transport petrolier adecvată, tehnologia shale oil este una accesibilă și micilor producători de petrol independenți, investițiile fiind doar de ordinul milioanelor de dolari. Mai mult, dezastrele ecologice din zona Golfului Persic, precum cel din 2010 al platformei petroliere de mare adâncime Deepwater Horizon, în urma căruia companiile operatoare au plătit amenzi cumulate și costuri de înlăturare a pagubelor de peste $10 miliarde dolari (!!), au demonstrat că exploatarea zăcămintelor oceanice de mare adâncime este riscantă și că tehnologia este insuficient de bine stăpânită. Așa că, în perspectiva din 2014 a unei viitoare creșterii a prețului petrolului spre 150$/baril, băncile americane s-au grăbit să finanțeze masiv sectorul extracției de tip shale oil.

Consecința a fost că producția de petrol a crescut atât de mult încât a propulsat SUA în poziția de cel mai mare producător mondial de petrol. Ceea ce în 2015 a dus la eliminarea de către Congresul american a interdicției de export, SUA redevenind exportator de petrol pentru prima dată după patru decenii. Interdicția de export era în vigoare de la jumătatea anilor ’70, când, în urma crizei petroliere din 1973, SUA au decis să-și protejeze piața internă de riscul de a rămâne neaprovizionată cu combustibil.

În același timp cu dezvoltarea explozivă a extracției de tip shale oil, SUA și Iran purtau negocieri încă din 2014 pentru detensionarea relațiilor din zona Golfului Persic și pentru ridicarea embargoului economic instituit în urmă cu un deceniu asupra Iranului. Un eventual acord avea să permită reluarea exporturilor de petrol de către Iran, acesta fiind, după cum spuneam, al doilea cel mai mare producător de petrol din rândul țărilor OPEC. Chiar dacă acordul avea să se concretizeze abia un an mai târziu, în iulie 2015, ambele evoluții, atât din SUA, cât și din Iran, însemnau pentru Arabia Saudită apariția pe piața mondială de petrol a doi concurenți foarte puternici, care puteau să-i erodeze supremația pe piață. Mai ales că rezervele de zăcăminte tip shale oil sunt estimate la nivel mondial la aproape 5 trilioane de barili, adică de aproape trei ori mai mult decât totalul rezervelor cunoscute și estimate de petrol convențional.

Într-o asemenea perspectivă, decizia Arabiei Saudite din 2014 devine una logică pentru interesul propriu. Căci despre asta este toată actuala criză de supra-producție din piața de petrol: despre conservarea cotei de piață a Arabiei Saudite în lupta cu SUA și cu nou-(re)venitul Iran. Iar strategia Arabiei Saudite funcționează și cauzează serioase probleme financiare în SUA. Sigur, pe termen scurt, Arabia Saudită s-a afectat și pe sine, dar are resursele financiare necesare să susțină pierderile, mai ales că lovitura dată tehnologiilor neconvenționale este una aproape fatală. Falimentele și insolvențele micilor producători de petrol din SUA se țin lanț. Și problema nu sunt doar sutele de mii de locuri de muncă pierdute, ci și faptul că expunerea sistemului bancar american pe piața energiei este de peste 190 miliarde dolari în credite cu mari șanse să nu mai fie recuperate niciodată. Iar peste 55% din aceste credite au fost acordate extracțiilor de tip shale oil și au avut la bază premisa creșterii prețului petrolului spre 150$/baril, majoritatea producătorilor de profil nefiind rentabili nici măcar la prețul record din 2014 de 115$/baril. În fapt, singura bancă americană ale cărei acțiuni au crescut în această perioadă este singura ca NU s-a expus pe sectorul energetic, adică nu a acordat credite de investiții în extracția petrolieră. O dovadă în plus că SUA nu avea nici un interes să prăbușească prețul petrolului, ci din contră.

Sigur, reculul total al extracției shale oil din SUA va diminua oferta pe piață și există vocincare spun că, odată consumate stocurile acumulate în ultimii doi ani, prețul va crește din nou la finele acestui an. Numai că saudiții sunt hotărâți să mențină prețul petrolului sub pragul la care tehnologiile alternative pot deveni rentabile, adică sub $100/baril, pentru multă vreme. În plus, sunt gata să intre într-un război al prețurilor cu Iranul, mai ales pe piețele mari precum India și China. Și pentru asta sunt dispuși să urce producția până la 12.5 milioane barili/zi dacă va fi necesar, întrucât cota de piață devine critică atunci când, de fapt, cererea mondială de petrol este în prag de contracție. Căci, așa cum saudiții o tot spun, petrolul nu mai are viitor.