Ce este Islamul și cum trebuie înțelese conflictele istorice ale musulmanilor

silvana rachieru

Lect.univ.dr. Silvana Rachieru

Facultatea de Istorie, Universitatea București

Evenimentele din ultimii ani din statele arabe, începute sub denumirea generală de „Primăvara Arabă”, au determinat un interes crescut faţă de religia şi civilizaţia islamică. Terminologia specifică, istoria, organizarea politică a statelor islamice, legislaţia, ca şi însăşi noţiunea de stat islamic, au devenit subiect de dezbatere, analiză şi controverse nu numai pentru specialişti, dar şi pentru publicul larg. Termeni ca sunniţi, şiiţi, wahhabiţi, şaria, calif, etc. apar tot mai frecvent în mass media, uneori nefiind suficient explicaţi sau corect folosiţi. Pentru început vom face doar o clarificare terminologică a aspectelor care caracterizează religia islamică şi impactul ei asupra contemporaneităţii, iar într-un articol viitor vom reveni cu detalii și explicații de ordin religios și istoric, mai strict legate de evenimentele din actualitatea internațională.

Islamul – origine și scurtă istorie

Termenul de Islam este tradus ca supunere, dar trebuie înțeles ca supunere față de cuvântul lui Allah, și nu față de un lider muritor. Cea mai nouă dintre religiile revelate, Islamul are ca moment de început anul 612 din era creştină când Muhammad, un negustor de cămile din Mecca, a avut o revelaţie. Meditând într-o peşteră din apropierea oraşului, arhanghelul Gabriel i-a apărut în faţă şi i-a poruncit „Recită!”. Din acel moment Muhammad, devenit ulterior profetul Muhammad, a transmis prin viu grai cuvintele lui Allah/Dumnezeu către cei aflaţi în jurul său, menţionând că este revelaţia finală.

Dacă iniţial Muhammad a fost privit cu suspiciune şi nu a reuşit să aibă alături de el decât pe cei mai apropiaţi membri ai familiei (tradiţia consemnează că prima convertită la Islam a fost soţia sa, Khadija), treptat a început să câştige tot mai mulţi adepţi în jurul său şi să fie o voce ascultată. Până în anul 622, care marchează începutul erei islamice, Muhammad a predicat în spaţii publice unicitatea divinităţii şi ideea egalităţii între oameni. Ambele idei nu s-au bucurat însă de un mare succes în rândul negustorilor politeişti din Mecca. Pur și simplu interesele lor economice nu corespundeau cu discursul lui Muhammad.

Astfel, respins de societatea din Mecca, în 622 Muhammad se mută la Medina (Oraşul Profetului, numit anterior Yatrib) împreună cu un grup de adepţi. Momentul marchează Hegira – începutul erei islamice şi debutul unui Islam politic. În următorii 8 ani, deşi continuă să primească revelaţii, Muhammad se concentrează pe creşterea numărului de adepţi şi pe cucerirea oraşului Mecca, cu scopul, pe de-o parte, de a pedepsi negustorii care îl obligaseră să își părăsească orașul şi, în acelaşi timp, de a impune religia islamică.

Profetul moare în 632, după un pelerinaj final la Mecca, la vârsta de aproximativ 60 de ani.

Coranul

Este important de precizat că Muhammad nu este autorul Coranului, al cărţii sfinte din Islam, el doar transmiţând cuvântul lui Allah. Versetele din Coran, păstrarea şi transmiterea textelor scrise au fost făcute de adepţii din jurul său, care au notat mesajele recitate pe piei şi oase de cămilă,  frunze de palmier sau ceramică.

Iniţiativa adunării acestor revelaţii aparţine urmaşului lui Muhammad la conducerea societăţii islamice, primul calif Abu Bakr, care a cerut ca acestea să fie strânse şi păstrate. Conform tradiţiei, la solicitarea următorului calif, Omar, aceste revelaţii sunt grupate într-un singur volum. Între anii 650-656 volumul a fost trimis în întreaga Peninsulă Arabică, către adepţii Islamului.

În forma pe care o cunoaştem astăzi, Coranul este organizat în surre(capitole) aşezate după lungime, de la cel mai lung la cel mai scurt. În total sunt 114. Dar această formă este abia rezultatul efortului celui de-al treilea calif, Othman. În fapt, aducerea Coranului în forma de astăzi a durat aproape un secol, iar la forma sa finală au contribuit primii califi și învățații islamici adunați în jurul lor.

În ultimii doi ani ai vieţii, Profetul Muhammad a transmis revelaţii cu un caracter mai pragmatic, care au stat la baza consolidării principiilor unui stat islamic. La moartea sa, Islamul fusese adoptat în peninsula arabică, iar conducerea comunităţii i-a revenit prietenului şi socrului său Abu Bakr.

Stâlpii credinţei

Credinţa islamică, aşa cum a fost revelată prin cuvântul lui Allah de către profet, are la bază cinci principii esenţiale, aşa numiţii „stâlpi ai credinţei”:

1. Profesiunea de credinţă „Nu există decât un singur Dumnezeu care este Allah şi Muhammad este profetul său”;

2. Rugăciuneaîndeplinită de cinci ori pe zi;

3. Dania sau zakatul – donaţia unei zecimi din avere (către cei săraci);

4. Postul-Ramadan ţinut într-o anumită lună din an şi care durează de la răsăritul până la apusul soarelui, timp în care credinciosul nu are voie să mănânce şi să bea nimic

5. Pelerinajul – obligaţia fiecărui musulman de a merge cel puţin o dată în viaţă în pelerinaj la Mecca.

Se observă că jihadul, războiul sfânt, nu este una dintre obligațiile esențiale ale unui credincios musulman.

Dar ce este Jihadul?

Jihadul are două forme: minor și major. Cel minor este lupta musulmanului cu nemusulmanii pentru a-i aduce la dreapta credință. Jihadul major este lupta musulmanului cu sine însuși pentru a-și respecta credința. În ciuda imaginii create în zilele noastre, războiul sfânt împotriva nemusulmanilor nu este scopul principal al Islamului.

Ce este Șaria?

Trebuie clarificat faptul că Șaria, legea sfântă islamică, nu este sinonimă cu Coranul.

Șaria nu este un cod inflexibil de legi scrise sau o lege organică.

Șaria are la bază două elemente: Coranul și Sunna.

Sunna este o colecție de hadith, tradiții despre faptele profetului care sunt considerate ca model pentru credincioși. Pe scurt, dacă Coranul este ceea ce a spus profetul, sunna este ceea ce a făcut profetul. Din aceste două elemente, școlile islamice au realizat analogii și interpretări consensuale, care au format legea sfântă. Islamul sunnit recunoaște, astfel, patru mari școli islamice, denumite după fondatorii lor: hanefită, șafiită, hanbalită și malekită. Astfel, doar interpretările date de aceste școli sunt acceptate de către sunniți.

Școala juridică urmată în șiism este jafarită, și are la bază numeroase citate din califul Ali, nefiind astfel recunoscută de suniți. 

Sunnism şi şiism

Schisma care apare în Islam, cea între sunniţi şi şiiţi, este legată în fapt de problema succesiunii profetului, care apare după califatul lui Ali. Foarte frecvent în zilele noastre apar confuzii terminologice şi de răspândire geografică a celor două curente din Islam. Într-o scurtă descriere, sunniţii sunt cei cei care îl recunosc ca urmaş al profetului pe califul Abu Bakr, în timp ce şiiţi consideră că de fapt adevăratul urmaş al profetului, pe care acesta l-ar fi şi desemnat, este ginerele său Ali, cel de-al patrulea calif.

De altfel, șiiții adaugă și la profesiunea de credință faptul că Ali este urmaşul lui Muhammad, ceea ce se constituie într-un factor în plus pentru sunniţi de a nu-i accepta. Diferenţa apare în principal în modul în care este văzut rolul de lider al comunităţii, de la faptul că în sunnism se consideră că un calif conduce comunitatea islamică şi califatul său are autoritatea politică de conducător al credinţei, dar, în fapt, autoritatea religioasă aparţine consensului comunităţii de învăţaţi, ulema.

Adepţii lui Ali în şiism cred că adevăratul cap al comunităţii este imamul, un conducător care are şi autoritate religioasă şi seculară şi căruia i se dă ascultare, urmaş obligatoriu al lui Ali şi al soţiei sale Fatima, fiica profetului. Sunniţii percep califul ca pe un imam, dar numai în sensul religios, de conducător al rugăciunii colective. Aşadar, rolul politic asumat de către imam reprezintă o diferenţă esenţială între cele două curente. În plus, şiiţi au și o viziune mesianică – ei cred în venirea unui imam salvator. Ca şi în cazul altor credinţe, şi cele două mari ramuri ale Islamului au cunoscut de-a lungul timpului alte ramificaţii determinate de apariţia diferiţilor învăţaţi care au adus interpretări speciale credinţei.

Astăzi, marea majoritate a lumii islamice este sunnită, într-un procent aproximativ de 85%. Şiismul este majoritar în Iran, aproximativ 90%, dar şi în Azerbaijan, Irak şi Bahrain reprezintă aproximativ 60% din populaţie, iar comunităţi şiite minoritare se mai întâlnesc şi în Yemen, Arabia Saudită sau Liban. 

În istorie, dintre marii actori ai lumii islamice, numai imperiul persan a fost şiit, Califatul arab, Imperiul Mogul din India şi Imperiul Otoman fiind state sunnite.

Majoritatea musulmanilor din România este reprezentată de sunniți.

Wahhabism, Al Qaida și ISIS

Tulburările politice din ultimii ani au adus curentul wahhabist mai mult în atenția lumii occidentale, dar el este vechi de aproape 300 de ani. Wahhabismul, sau Salafi, cum îl numesc adepţii, este o ramură a credinţei sunnite care are la bază preceptele învăţatului şi reformatorului Muhammad ibn Abd al-Wahhab, care, în anii 1740 în Najd, o regiune din centrul Arabiei Saudite de azi, predica o întoarcere la o dogmă strictă şi rigidă. Discursul religios a fost împletit cu aspiraţiile religioase ale unei puternice familii din Arabia, cea a lui ibn Saud, şi astfel a fost creat un curent religios politic care s-a impus în zonă în deceniile următoare. Timp de un secol, adepţii acestui curent au influenţat evoluţiile politice din zonă, reuşind chiar să cucerească Mecca şi Medina, între 1803 – 1812. Central în această nouă ideologie era ideea că ei erau cei îndreptăţiţi să răspândească ceea ce ei considerau interpretarea corectă a Islamului şi să îi convingă pe alţi musulmani, prin dialog, să vadă erorile din propria lor înţelegere a credinţelor şi practicilor Islamului.

După un secol de diverse conflicte şi încercări de impunere a autorităţii, la începutul secolului 20, conducătorul Abd Aziz a reuşit (până la un punct cu sprijin britanic) să cucerească teritoriile sfinte şi, după Primul Război Mondial, să pună bazele Regatului Arabiei Saudite. Aşadar, adepţii wahhabismului consideră că ei sunt practicanţii adevăratului Islam, aşa cum a fost el transmis de Muhammad.

Menţiune: Wahhabiţi nu se denumesc pe ei înșiși cu acest termen. Wahhabiți le spun cei din afara grupării. Chiar dacă termenul wahhabit se referă la fondatorul mişcării, refuzul denumirii este determinat de credinţa că elogiile îi pot fi aduse numai lui Allah şi nu unui simplu muritor. Termenul pe care îl acceptă, în fapt, este acela de Muwahhidun, tradus prin “cel care insistă pe unitatea şi unicitatea lui Dumnezeu”.

Daesh (sau Statul Islamic din Irak şi Levant, mai cunoscut sub denumirile ISIS, ISIL sau IS) urmează linia sunnită wahhabistă, adoptând un islam militant extremist. Considerându-se cei îndreptățiți să răspândească această credință originară în Islam, luptătorii ISIS cred că, prin extinderea Califatului, vor îndepărta orice altă formă de organizare politică care nu respectă în fapt credința pură. 

Desprinși din una din ramurile Al Qaida, cu care și împărtășesc extremismul religios, ISIS merge pe aceeași linie a unui Islam militant care va reinstaura adevărata credință. Această impunere a credinței originale include și respingerea șiiților, așa cum s-a observat din atentatele îndreptate asupra moscheilor șiite.

Deoarece, potrivit Coranului, nici un musulman nu poate să intre în conflict cu alt musulman, pentru justificarea acțiunilor militare împotriva șiiților s-a creat o bază religioasă prin declararea șiiților drept eretici. Acțiunile militare devin astfel justificate de aducerea adversarilor înapoi la dreapta credință.

Nu este pentru prima dată în Istorie când legea sfântă a Islamului a fost răstălmăcită pentru a justifica războaie și acțiuni politice. Sultanul otoman Selim I a atacat Iranul la începutul secolului XVI, după ce autoritatea supremă religioasă din imperiu, seyh-ul Islam, a emis, la solicitarea sultanului, o opinie prin care atacul era justificat de readucerea ereticilor pe calea cea dreaptă.