Satul românesc se îneacă în capitalism (II)

de Ina Gabriela Funeţan

Cazul comunei Șișești (Mehedinți) nu e pentru prima oară vedetă în presă. E foarte trist faptul că tocmai această comună a fost expusă unei judecăți simpliste – sătenii sunt puturoși. Din contră! În 2010 și 2011, comuna Șișești era considerată un adevărat miracol economic al județului Mehedinți, fiind singura comună fără șomeri din județ. Comuna cu șomaj zero, în 2010- anul în care județul Mehedinți înregistra cel mai mare număr de șomeri din țară! Cum a ajuns ea comuna în care se oferă locuri de muncă și lumea nu vrea? Povestea în sine e foarte interesantă!

Primarul- același de azi- reușise să înființeze câteva mici ateliere de industrie locală: făbricuța de ceramică, un atelier de tâmplărie, o brutărie. Dar toate ca investiții ale primăriei. Experimetul acestui primar este interesant și, din punctul meu de vedere demn de tot respectul: pe lângă asfaltări și alte treburi gospodărești, omul s-a ocupat să înființeze mica industrie, un serviciu de pompieri local, un after-school, un târg de desfacere a produselor din olărit, un festival de tradiții locale, un sistem inteligent de colectare selectivă și de reciclare a deșeurilor. Un deliciu pentru jurnalele de știri.

Chiar or fi niște leneși acești locuitori ai unei comune care acum patru ani avea șomaj zero? Hai să vedem ce s-a întâmplat cu mica industrie locală înființată de vrednicul primar de Șișești! Ideea primarului a fost că mica industrie ar putea fi șansa forței de muncă din mediul rural – sătenii obțin venituri executând munci care nu necesită înaltă calificare și nu se depărtează de gospodăriile lor. Cu atât mai mult, fabrica de ceramică de la Șișești- cea pentru care primarul se plângea  că nu găsește angajați- este importantă pentru comună: prelucrarea lutului este o străveche tradiție locală, meșterii olari din Șișești câștigă premii la festivalurile de profil, iar fabrica a fost înființată în 2001 tocmai pentru a continua această tradiție. Și atunci, de ce fabrica mai are doar doi angajați, deși capacitatea sa maximă este de 20 de locuri de muncă?

Să încercăm să aflăm, urmărind puțin în presă istoria făbricuței de ceramică de la Șișești.

În 2011, comuna avea încă miraculosul șomaj zero, fabrica de ceramică mergea din plin, iar primarul negocia cu un hypermarket să preia spre vânzare produsele olarilor din Șișești. 

În 2013, făbricuța încă avea 15 salariați, iar în 2014 mai avea doar doi. Totodată, decăzuseră și celelalte mici afaceri ale primăriei. 

Ce s-a întâmplat între 2013 și 2014? S-au lenevit brusc localnicii Comunei cu Șomaj Zero? Explică tot primarul, într-un interviu pentru un post local de televiziune:

În 2011, prin plafonarea cheltuielilor cu salarizarea în primării, toți salariații micii industrii locale ar fi trebuit disponibilizați și, ca să se evite asta, toate întreprinderile primăriei au fost transformate în societăți comerciale.

Care va să zică, intrat pe piața liberă, atelierul de ceramică nu a rezistat concurenței familiilor de ceramiști independenți din comună și, încet-încet, și-a redus drastic activitatea. Întreprinderile primăriei ofereau, deci, o formă mascată de protecție socială, care nu a mai fost posibilă după transformarea în societăți comerciale, astfel încât ele au început să disponibilizeze salariații.

Deci, nu lenea sătenilor a făcut ca atelierul de ceramică și celelalte mici afaceri ale primăriei să-și reducă activitatea. În realitate, a fost vorba despre incapacitatea acestor afaceri de a supraviețui pe o piață concurențială. De ce nu se întorc acum foștii salariați? În felul lor greoi, de oameni simpli, cei câțiva intervievați reușesc să transmită explicația: sunt nemulțumiți de salarii.

E dreptul lor. De ce ar fi ei obligați să accepte un job pe un salariu care nu le asigură minimul necesar unui trai decent? Da, preferă să primească ajutor social (120 de lei- chiar aveți impresia că cineva poate trăi din suma asta?) și în tot acest timp să lucreze cu ziua pe la consăteni (într-o zi de săpat sau de coasă, un om poate câștiga 100 de lei), sau pe la firmele din comună (comuna asta de „leneși” are nu mai puțin de 60 de persoane juridice înregistrate pe teritoriul ei). Oricare dintre voi, dacă ați trăi ca ei, v-ați duce la primărie să declarați: „dom’ primar, eu lucrez la negru în Motru pe 1200 de lei, vă rog să-mi tăiați ajutorul social„?

Deși îi înțeleg primarului de Șișești/ Mehedinți frustrarea legată de investițiile în care a pus atâta suflet, nu cred că îl ajută cu ceva aruncarea etichetei de „leneși” asupra consătenilor săi. Sper doar că va reuși să depășească această criză și să refacă „miracolul” Comunei cu Șomaj Zero, pentru a dezlipi eticheta de Comuna Leneșilor.

PS MOISE: Cazul expus de Ina este foarte interesant și concluziile îi aparțin. Eu nu sunt de acord cu ele. NU 100%. Ina a făcut deja și episodul trei din această serie, dar, nu o pot lăsa să treacă mai departe înainte de a formula eu o replică interpretărilor pe care ea le-a dat acestui interesant caz numit Comuna Șișești, din județul Mehedinți. Asadar, va urma! 🙂 Mai pe seară.