Dilema bunicului și prostiile marxiste care ne otrăvesc azi tineretul

de Moise Guran

Deşi nu sunt genul de om care să reacţioneze violent, recunosc faptul că mă apucă toți dracii ori de câte ori mă mai întreabă câte unul pe facebook sau pe blog cine mă plăteşte ca să am opiniile pe care le am. Înainte de a face o paralelă între Grecia şi România vreau să vă spun o chestie extrem de personală (și eu chiar nu intru niciodată în chestii personale). Bunicul meu dinspre tată a murit (acum câţiva ani) cu o mare dilemă. E o dilemă pe care fiecare om, indiferent de educaţie, ar trebui să o aibă, căci e o dilemă de bun simţ. Înainte să vă spun care era acea dilemă o să fac un lung excurs într-o istorie a familiei mele, ca să înţelegeţi cât mai bine contextul, personajele şi originea opiniilor pe care le am azi. Să înțelegeți de ce mă revolt în fața unor naivi care își spun marxiști, sau nu își spun, dar care fac apologia unei minciuni catastrofale.

Străbunicul meu a fost arendaş.

Nu prea avea pământ, dar lua în parte de pe la cine găsea şi lucra anual 30-40 de hectare. Asta era în perioada interbelică şi imediat după război. Fiul său cel mare, deci bunicul meu (pe care îl vedeți în această poză de pe la vârsta de 50 de ani) a avut o evoluţie aparent ciudată… Deşi a moştenit puterea de muncă a tatălui său (era de fapt mai mult vorba de o educaţie a muncii decât de o moştenire genetică) a fost printre primii care s-au înscris în CAP-ul din satul nostru, la colectivizare. Nu-i vorba, a muncit mult şi la CAP, dar noi, nepoţii, n-am înţeles decât foarte târziu acea grabă a lui de a se înscrie în CAP. Nu era genul de colectivist-marxist, din contră, fiind fiul unui arendaş, a fost o surpriză pentru toată lumea… Au rămas, el și bunica cu fix nimic! Și-au făcut un bordei la marginea satului (tata încă mai povestește iarna lui ’54 când au venit lupii până la ușa bordeiului) dar s-au așezat pe muncă, și-au făcut apoi o casă, o familie și un mod de a supraviețui ce spune multe despre egalitatea de șanse.

Peste ani, pe vremea când eu eram un puşti îndoctrinat, cu cravată roşie la gât, cu o origine socială sănătoasă şi premiant la Cântarea României, eram de asemenea şi mândru de faptul că la Sfatul Popular nu începea nicio şedinţă (de partid, de Colectiv sau de ce mai făceau ei acolo) până nu-l aduceau şi pe bunicu-miu de pe câmp. Trimitea secretarul şareta după el, dar era un fel de respect pe care nu-l înţelegeam. Şi asta pentru că bunicul meu era analfabet, nu avea nicio funcţie, dar avea episodul ăsta, de neînţeles pentru noi, al înscrierii printre primii la Colectivă. N-a avut, să ştiţi, niciun avantaj de pe urma acestei chestii. Nu era genul care să profite și nu, nu toți țăranii au furat de la CAP. A rămas acelaşi om muncitor şi în comunism, aşa cum îl învățase tatăl său în capitalism. Doar că nu mai făcea profit, făcea norme la Global. Pentru că bunica a contractat o boală gravă de plămâni şi nu a mai putut munci în agricultură, bunicul făcea în mod constant o normă şi jumătate, una întreagă pentru el şi jumătatea pentru ea. Asta în timp ce tot el mai avea o slujbă permanentă la stat – era îngrijitor la şcoală. Adică făcea curat, făcea focurile, tăia lemne… cam totul. De şcoală se ocupa însă mai mult ea, bunică-mea, cu excepţia treburilor ce presupuneau efort fizic, aşa cum era tăiatul lemnelor. Vara bunicul îşi mai lua şi o slujbă de paznic de noapte, fie la vii (la IAS), fie la porci (alt IAS), fie chiar la Sfatul Popular unde trebuia să păzească un telefon. Ştiu asta pentru că în vacanţe îi mai ţineam locul la paza telefonului respectiv, seara, câteva ore, în care bunicul dădea la vite. Telefonul n-a sunat niciodată (iar eu am citit multe cărți așteptând să sune) dar ştiam… dacă sună, spun că sunt omul de serviciu, scot singurul caiet din singurul sertar al singurului birou (în afară de birou şi telefon, în cameră mai erau un pat şi un safe) şi notez orice eventuală dispoziţie pentru autoritățile comunale. Dintre toate slujbele, cea de om de serviciu la şcoală era cea mai bănoasă – 750 de lei pe lună. La CAP se plătea prost iar alelalte erau slujbe sezoniere.

Cam asta era viaţa la ţară în comunism.

Dar mai era ceva… Mai era via noastră. Doar a noastră. Via e o chestie grea, e de muncă, trebuie prăşită de vreo patru ori pe an… O fi distracţie cu vinul, dar dacă nu eşti pasionat de vie, bei vin de la alţii. Bunicul păstrase câţiva ari din via părinţilor lui, pe care nu acceptase să îi bage în CAP. Lotul personal era însă o chestie destul de greu tolerabilă în cazul unui țăran cooperator, mai ales pentru unul respectat, după care trimitea secretarul șareta pe câmp ca să-l aducă la ședințe. Iar secretarul mereu îi spunea… Hai mă, nea Gheorghe, renunță la lotul personal, că nu dă bine. Dar bunicul a rezistat. Mult. Decenii. În final însă a cedat.

Îmi amintesc primăvara în care bunicul a scos via.

N-am fost acolo, dar mi-a povestit bunica. A mers la vie cu tractoristul ca să are lotul personal și să scoată via cu plugul. Ploua mărunt şi el plângea, în timp ce plugul tractorului scotea buştenii din rădăcini. Bunicul avea 62 de ani şi încheia un ciclu, unul început atunci când cedase tradiţia de arendaş a familie sale şi se înscrisese în CAP şi încheiat peste decenii cu renunţarea la lotul personal pe care avea via. Şi când totul părea pierdut, când sfârşitul lumii târa butucii de vie smulşi din pământ de tractor, ei bine, în acel moment nicio minune nu s-a produs. Nu atunci, nu în momentul în care cel mai vrednic om din lume ar fi avut nevoie de ea.

Şi totuşi minunea era acolo, însămânţată poate de frustrarea lui, a unui ţăran analfabet, a unui țăran ca milioane de alți țărani, prea puţin importanți în faţa acelui cataclism planetar numit comunismul. A mai durat nouă luni. Era primăvara anului 1989. Peste fix nouă luni a venit Revoluţia.

În primăvara lui 1990 plantam via la loc.

Bunicul și-a luat înapoi nu numai cei câțiva ari ai lotului personal, și-a luat toate cele şase hectare cu care intrase în CAP, şi-a luat şi cele două vaci, şi-a cumpărat căruţă, cal, plug şi n-a murit niciodată de foame nici în capitalism. Păi dacă am două mâini şi două picioare, cum o să mor de foame? Obișnuia să spună des chestia asta.

Târziu, cândva pe la finalul anilor 90 (eu plecasem deja de ani buni la Bucureşti, dar venisem pentru câteva zile de Crăciun pe la bunici cu nevasta-mea) a acceptat să ne spună de ce a intrat între primii în Colectiv. Puteam să intuiesc răspunsul. Era banal. Nici nu fusese decizia lui. Comuniştii din sat puseseră o mare presiune în primul rând pe străbunicul meu (bunicul încă avea vreo 25 de ani la colectivizare) tocmai pentru că au intuit că dacă pică arendaşul, vor pica unul după altul şi ţăranii mai răsăriţi din sat. Străbunicul le cedase copiilor pământul și vitele, dar a fost un gest inutil… Nu era un erou, era un agricultor. Cum să îţi trimiţi copilul de 25 de ani la puşcărie? S-au sfătuit între ei şi au ajuns la concluzia că decât la puşcărie mai bine în CAP.

N-am fost dezamăgit de mărturisirea târzie a bunicului meu. Nu toți suntem urmași de eroi, eu sunt urmașul omului de serviciu de la școala sătească, dar, o să vedeți imediat de ce nu mi-e rușine de asta, ba din contră.

În fine, dilema bunicului meu…

La 70 de ani era încă puternic, muncea cu râvnă, ţinea vaci, cal, capre, şi o gospodărie înfloritoare. Dar la 80 de ani n-a mai putut. Şi nici n-a mai putut să înţeleagă ce se întâmplă cu lumea în care trăim. Pe la mijlocul anilor 2000 nu mai găsea pe nimeni să-i dea pământul în parte, nici chiar degeaba nu-l voia nimeni, aşa că a rămas nelucrat. La fel şi via. Dar nu găsea oameni nici să-i angajeze. “Oameni tineri, sănătoşi, stau acasă şi beau socialu ăla, îmi spunea. Ce drac de modă o mai fi şi asta eu nu ştiu? Cine îi plăteşte şi de unde? Mă rog cu bani de copii să-mi taie şi mie lemne că nu mai pot şi n-are cine“ Dar nu, nu erau copii cei despre care vorbea, erau bărbaţi de 30 de ani, le spunea el copii căci fuseseră cândva copii la şcoala în care omul de serviciu făcea focul iarna, freca podelele cu motorină şi le spăla veceurile. Toate astea pentru un salariu de 750 de lei. Țăranul cooperator nu mai înțelegea social-democrația căci pe vremea comunismului său nu-i dădea nimeni nimic pe de degeaba.

A murit cu această dilemă. Un om născut în capitalism, din familie de arendaş, muncit apoi şi în comunism şi din nou în capitalism, n-a înţeles de unde vin banii pentru asistaţii social. Știa că de la stat, din taxe și impozite, dar n-a înţeles conceptul de om plătit ca să stea. N-a înţeles cum statul poate plăti nişte oameni din munca altor oameni, împiedicându-i astfel pe primii oameni să mai vrea să ia 50-100 de lei pentru o zi de muncă la prăşit sau la tăiat lemne.

Pentru că e aberant, e împotriva bunului simţ şi pentru că, da, un astfel de sistem este imposibil de susţinut la infinit.

Această poveste reală este despre egalitatea de șanse.

Poate azi sună aberant și de neînțeles un astfel de destin. De ce au muncit atât de mult bunicii mei? N-au fost niciodată la mare, la munte, n-au avut astfel de extravaganțe și, bănuiesc, dacă le-aș fi pus vreodată o astfel de întrebare, tot un soi de extravaganță prostească ar fi considerat-o. Singurul lucru la care au ținut morțiș toată viața lor a fost să-și trimită copiii la școală. La școala de tractoare, la școala de maiștri… nu vă imaginați că voiau facultăți sau mărire socială! Apoi tata, la fel, avea obsesia asta, să-și trimită copiii la școală. O educație explicită a vredniciei dar și o dorință de mai mult (căci deși ne-au ajutat tot timpul bunicii nu ne-au lăsat averi) asta numesc eu egalitate de șanse.  Când vă spun de criza din învățământ sau de nivelul redus al școlilor de la țară, când vă explic că se duce dracu nația cu 41% persoane în vârstă de muncă dar inactive profesional, vi se mai pare normal să vorbim despre marxism? Solidaritatea e bună, ea înseamnă respect pentru cei ce nu pot să muncească, dar e atât de toxică atunci când o confundăm cu pomana! Văd că Alina Mungiu scrie despre eșecul capitalist al unui stat ortodox. Ce glumă!

Statul asistențial nu există. E o invenție stupidă, un morfism aberant al unei idei corecte care se numește solidaritatea socială. 

În Grecia se produce acum o revoluție bolșevică.  

Mă apucă nervii când văd cât marxism este în societatea noastră, câţi intelectuali, puşti, studenţi sau mai maturi, profesori chiar, vorbesc doct despre statul asistenţial. Marxiști care fie n-au trăit, fie n-au înțeles nimic din istoria recentă ne țin azi lecții despre statul asistențial. În general sunt oameni care nici măcar nu înțeleg conceptul de muncă, poate la fel ca Tsipras ăla al grecilor, nu-i înțeleg deloc pe asistații în numele cărora revendică puterea politică. Și nici nu contează, e doar un concept, un alt mijloc de preluarea a puterii.

Azi nici nu mai există stânga sau dreapta.

Nici în Europa și nici la noi. Există state cu o puternică educație a muncii și state asistențiale. Știți care este principalul efect al acestui stat asistențial? Prostirea populației! Coruperea ei! Îndepărtarea de educație și blocarea într-un sistem minimal dar toxic, căci el dă dependență! Știți care este culmea populismului celor care susţin statul asistenţial? Retorica anti-capitalistă, anti-bănci, teoriile conspiraţiei… când tu ştii că un sistem prin definiţie deficitar nu poate fi finanţat decât fie pe credit fie prin devalorizare, nu-i aşa că trebuie să ai tupeu ca să urli că băncile nu ţin cu săracii? V-am spus tot timpul că băncile nu sunt sfinte, că lucrează de fapt cu dorințe și slăbiciuni ale oamenilor, dar nu, marxistule doct, n-ai înţeles, băncile vor credita pe oricine, cu condiţia ca cineva, indiferent că altcineva, să plătească. Bineînţeles că băncile au creditat Grecia, bineînţeles că ştiau că de 200 de ani Grecia e o gaură fără fund, dar tocmai de aceea au băgat Grecia în Zona Euro… ca să aibă cine plăti pentru ea. Aici nu e vorba de un război între bănci şi asistaţi, ideea asta e indusă de fapt de propaganda marxistă şi străveziu-filorusă, e vorba de faptul că altcineva, nişte oameni care muncesc şi care înţeleg altfel solidaritatea socială, trebuie să plătească o factură care nu-i a lor.

PS În urmă cu mai bine de o lună i-am cerut Alinei Mungiu să scoată toate articolele și orice referire la mine de pe site-ul Romania Curată. Acest articol de acum, contrapus articolelor pe care le publică azi site-ul respectiv, ar trebui să fie o explicație pentru acel gest al meu. Dacă nici Alina nu mai înțelege comunismul, atunci ce pretenții să mai ai de la alți analiști și intelectuali ai societății noastre de azi?

PPS Nu-mi uit promisiunea de a scrie un articol despre evoluția Greciei socialiste. Cum, în linii mari au cam făcut deja alții asta (e drept în articole din presa internațională) mi-am propus să trag o paralelă între politicile sociale ale Greciei și cele ale României din ultimii 25 de ani. Ca să vedeți în ce capcană am intrat noi înșine și cât de aproape suntem de greci.