32.483 afișări

Ce mult e până departe…

de Ina Gabriela Funețan

ina El are vreo 40 de ani, neras şi cam neîngrijit, pare probabil mai bătrân decât e, de fapt. Ars de soare şi cu piele tăbăcită, cu figură aspră, osoasă, îmbătrânită înainte de vreme. Pe ea o văd doar din spate: mică, pare foarte tânără. Când se întoarce puţin, îi văd şi chipul: m-am înşelat, nu mai e nici ea chiar aşa de tânără, să tot aibă vreo 35-40 de ani. Aceeaşi amprentă a muncii grele, în soare: figură uscată, îmbătrânită prea devreme. Amândoi sunt îmbrăcaţi în felul acela gri, puţin învechit, ca oamenii de la ţară care umblă rar la oraş.

Stau la coadă la supermarket, în rândul paralel cu cel în care mă aflu eu.

Prezenţa a doi ţărani într-un supermarket nu e neapărat ceva neobişnuit, nu pentru asta mi-au atras atenţia. E altceva. Deşi sunt înghesuiţi între oameni şi coşuri cu marfă, cei doi par singuri într-o lume doar a lor.

El îi ia chipul în palme şi i-l ţine aşa, privind-o intens. Ea îşi lasă pierdută ochii într-ai lui. El îşi apleacă capul lent şi o sărută pe buze. Ea primeşte sărutul, susţinându-i privirea cu un soi de disperare. El îi prinde amândouă palmele deodată şi i le mângâie până-n vârful degetelor. Ea întoarce palmele pentru ca el să reia mângâierea. În tot acest timp, se privesc mereu în ochi, ca şi cum privirile le-au fost fixate fără voia lor şi nu le mai pot desprinde. Nici un zâmbet, doar o tristeţe copleşitoare în iubirea lor de ţărani săraci, pe care nu fac nici un efort să o ascundă.

Sunt doi ţărani uscaţi, neîngrijiţi, trecuţi de prima tinereţe, iubindu-se cu disperare într-un supermarket din oraş. Trebuie să recunoaşteţi că nu e o scenă pe care o vedeţi zilnic.

Un coş îl loveşte pe el din greşeală. El se trezeşte ca dintr-un vis şi începe să pună grăbit marfa pe bandă. Din grabă, scapă o pungă cu rodii din mână. Rodii! Au cumpărat rodii… Probabil din curiozitate, mă gândesc. Or fi vrut şi ei să vadă cum sunt rodiile. Se ghemuiesc amândoi cu greu între tejghea şi ţevile care separă sensurile şi se apucă să adune fructele risipite pe jos. Feţele li se întâlnesc lângă ţeava de inox şi se sărută din nou. Gata, au reintrat în lumea lor. Se ridică transfiguraţi, ochi în ochi.

Ajung la casă, plătesc şi adună marfa-n sacoşe privindu-se unul pe altul, ca şi cum casiera e doar un decor în filmul în care joacă numai ei doi.

Îi regăsesc în hol: stau înghesuiţi unul într-altul pe o canapea şi-şi vorbesc, privind fără să vadă vitrina din faţa lor.

Ea oftează:
D-apoi, e tare mult până la iarnă.
El, cu îndoială:
Lasă, că de mi-a ajuta Dumnezeu, mi-oi găsi casă şi-ţi vini şi voi la toamnă.
Ea repetă, neîncrezătoare:
E tare mult până la iarnă.
El se încăpăţânează:
Îţi vini la mine din toamnă. Să-ntrebi pe doamna ce hârtii trăbă să le deie la prunci pentru şcoala din Spania.
Ea, disperată:
Ce mult e până la iarnă…

Mă depărtez, cu un nod în gât.

italiani-emigrati1

Românie, ţară a mea. Va veni o vreme când vei înţelege, dureros şi tardiv, că marile tale probleme nu sunt Codul Fiscal/ pensionarii/ ungurii/ ţiganii/ DNA/ Băsescu/ PSD/ PNL/ patronii/ profesorii/ preţurile în hypermarketuri/ cursul euro/ Schengen/ autostrăzile. Marea ta problemă, singura care contează cu adevărat, o reprezintă oamenii ăştia goniţi de sărăcie peste hotare, să producă valori pentru alte ţări, în timp ce aici li se sfărâmă familiile de dor. Românii alungaţi din ţară, ai căror copii vor fi doar „de origine română” şi ai căror nepoţi nu vor mai fi români. Bătrânii care mor singuri, uscaţi de plâns după fiii emigranţi. Copiii care cresc fără părinţi, adunând revoltă în suflete.

Oamenii sunt cea mai preţioasă resursă a unei ţări iar tu, Românie, ai risipit cu inconştienţă această resursă. Pată neagră pe istoria ta vor fi anii ăştia pe care-i trăim acum. Fă ceva pentru a nu-ţi mai goni cetăţenii, Românie, căci vei dispărea şi tu o dată cu ei.