Bine că nu impozităm şi ideile creţe…

11304347_10200741162247336_94429040_n de Moise Guran

Este straniu cum reuşesc uneori liderii noştri să dea cu nuca în perete cu atâta talent şi perseverenţă, încât ai zice că jobul pentru care s-au perfecţionat ei, ca lideri şi miniştri, este exact ăsta – trosnitul nucilor de păreţi.

Weekendul trecut, când, între două furtuni, am dat o fugă până la colţ să cumpăr nişte bere, am aflat cu uimire câtă derută şi amestec a produs povestea asta cu legalizarea bacşişului în capetele micilor buticari. M-aş risca să afirm că, în acest moment, în ţara noastră doar miniştri găseşti mai derutaţi decât buticarii.

Pentru că mă grăbeam de frica ploii şi n-aveam sticle la schimb, i-am lăsat vânzătoarei de la butic doi lei. Moment în care ea, săraca, mi-a aruncat o privire în care am citit un amestec de teamă şi derută… întrebându-mă aproape agresiv dacă încerc să-i dau şpagă. M-am oprit o secundă, neştiind cu ce o ofensasem şi am găsit pe loc o rezolvare rapidă – Nu doamnă, zic, vă las garanţie la sticle! M-am răsucit pe călcâie şi am plecat, fără să îmi mai pun problema dacă, spre deosebire de bacşiş, garanţia la sticle trebuie sau nu bătută pe casa de marcat.

În drum spre casă mi-am dat seama că, din toată povestea asta cu legalizarea bacşişului, în capul doamnei de la buticul din colţ, cei câţiva bănuţi rest se augmentaseră până la dimensiunea şpăgii, deveniseră faptă de corupţie, o chestie pentru care îţi poate pica oricând DNA-ul, cu însăşi Kovesi în persoană, care, într-o scenă suprarealistă, avea să-i pună doamnei de la buticul din colţ cătuşele, pentru cei doi lei lăsaţi de mine garanţie la sticle.

Grav, m-am gândit în drum spre casă… doamna de la colţ are coşmaruri cu bacşişul, caietul de bani personali, casa de marcat, asta deşi legalizarea bacşişului a intervenit tocmai pentru ca nimeni să nu mai poată susţine că miile de lei din buzunarul chelnerului reprezintă bacşiş, iar nu încasări la negru.

Nu ştiam la ora respectivă nici eu, nici doamna de la butic, că Ministrul de Finanţe, Eugen Teodorovici, apăruse deja la televizor, proclamând faptul că nu se mai impozitează bacşişul. Nu tu ordonanţă, nu tu ceva concret, nu tu nişte explicaţii cât de cât decente de tipul „bine, bine, nu se mai impozitează, dar asta înseamnă că nici nu se mai colectează”? Înseamnă că toate cozile la caietul de bani personali au fost degeaba? Toate modificările la casele fiscale, toate astea primesc la loc comanda?

Sau alea rămân în vigoare dar, odată colectat, afurisitul de bacşiş nu va mai fi impozitat?

Bineînţeles că ministrul habar nu are câtă derută poate produce o vorbă aruncată la un post de televiziune.

Şi, ca treaba să fie până la capăt întortocheată, precum cârligul de undiţă în care doamna de la buticul din colţ s-a prins ca peştele şi nu mai are cum să iasă, ministrul Eugen Teodorovici nu a găsit moment mai bun decât acesta, de maximă încurcătură, ca să proclame faptul că salariile de miniştri în România sunt ruşinos de mici.

Bine, ok, de acord, aşa o fi, putem discuta despre salariile de miniştri, dar ca un băiat care n-a lucrat toată viaţa lui decât la privat pentru un băiat care n-a lucrat decât la stat toată viaţa lui, aşa cum este acest Ministru de Finanţe, mi-aş permite să-i dau un sfat – şi dacă meriţi o majorare de salariu, în privat nu ai avea în viaţa vieţii tale curajul să o ceri după ce ai făcut o dandana care le-a făcut cioburi creierii tuturor doamnelor de la toate buticurile din colţ. Ministrul Teodorovici nu are sentimentul că el, ca toţi miniştri de altfel, este angajatul acelei doamne. Eu sunt de acord cu el, miniştri ar trebui să aibă un salariu mai mare, dar tare l-aş mai trimite acum să-i ceară ei, acum, majorarea asta de salariu.

Mă tem că Teodorovici ar vedea majorarea aia când o vedea şi doamna sticlele înapoi de la mine. Mai ales că una s-a spart.