Se caută ministru de Finanţe. Dar care finanţe?

de Moise Guran

S-a eliberat un post la ministerul de Finanţe şi, nicio mirare, nu se găsesc doritori pentru el. Zic nicio mirare, pentru că la stat sunt în acest moment 10 mii de joburi pe care nu le vrea nimeni, aşa că, de ce ar fi mai interesant postul de ministru de Finanţe, decât oricare alt post din administraţie? Fără şpagă… viaţa e pustiu.

blog 16 martie

Pornind de la ideea unui ascultător intrat prin telefon la România în Direct, m-am apucat să verific exact care a fost cel mai longeviv ministru de Finanţe din ultimii cincisprezece ani.

De fapt, se poate vorbi despre un singur ministru de Finanţe în adevăratul sens al cuvântului – Mihai Tănăsescu, cel care a condus finanţele României în perioada Guvernului Năstase. Patru ani. În perioada respectivă Tănăsescu a pregătit şi implementat o complexă reforma fiscală, una de factură socialistă ce-i drept, cea privind impozitul pe venitul global.

Cu excepţia trecerii la cota unică în 2005 (un proces infinit mai simplu) în România nu s-au mai făcut decât creşteri de taxe, şi dacă astea s-ar putea numi reforme fiscale, eu mă predau.

De la finalul anului 2004 şi până în zilele noastre nimeni nu a condus acest minister mai mult de un an şi jumătate. De fapt au fost doar doi miniştri care au stat acolo mai mult de un singur an – Gheorghe Ialomiţeanu în perioada guvernului Boc (cea în care a crescut şi TVA-ul, ministrul de Finanţe fiind de fapt FMI) iar, mai recent, în Guvernul Ponta, Daniel Chiţoiu, cel care nu a fost propriu-zis ministru de Finanţe, ci, mai degrabă, un ministru al Fiscului, asta pentru că de buget s-a ocupat Liviu Voinea. În zece ani am avut zece miniştri de Finanţe, dintre care opt au stat pe funcţia respectivă doar câteva luni.

Probabil premierul Victor Ponta are dreptate atunci când spune că un ministru de Finanţe trebuie să fie un tip kamikaze. Dacă nu are suficientă autoritate politică, îl vor calcă pe cap baronii partidelor, dacă nu are suficientă autoritate tehnică, îl vor măcelari jurnaliştii şi mediul de afaceri, iar dacă nu va avea suficientă personalitate, atunci îl vor face praf cu toţii.

Genul acesta de personaj petrece cel puţin 10 ore pe zi, cel mai des şi în weekend, în ministerul său. Are un salariu de 1000 şi ceva de euro, ceea ce contrastează puternic cu fişa postului pe care v-am expus-o mai sus. Asta pentru că un tip cu atâtea calităţi îşi va găsi lejer un serviciu de cinci ori sau de 10 ori mai bine plătit.

Trecând însă peste toate aceste caracteristici, trebuie să remarcăm cu toţii că volatilitatea personajelor numite în importanta funcţie de ministru de Finanţe nu poate fi pur şi simplu fără legătură cu halul în care au ajuns finanţele publice româneşti. Trebuie să recunoşteam cu toţii oameni buni, trăim într-o ţară în care taxele sunt atât de mari şi atât de opţionale, încât taxe mai plătesc foarte puţini.

Când mai aud că nu ştiu ce specialişti mai zic aia sau ailaltă despre Codul Fiscal, mă apucă şi râsul … La naiba! Halul în care se află finanţele ţării noastre arată că noi nu avem specialişti. Iar dacă mai sunt, ei nu vor accepta să se înjure cu un Nicuşor Constantinescu sau să fie făcuţi ţăndări pe la TV de câte un reporter care nu ştie exact nici cum se deduce TVA-ul.

De aici şi greutatea de a face un pas înapoi, după atâţia ani în care toţi aceşti voiajori n-au făcut decât să crească taxele drept orice politică fiscală, de aici şi incapacitatea politicienilor, indiferent de partide, de a înţelege importanţa funcţiei de ministru de Finanţe. Nu e vorba doar de unul care le aprobă lor banii pe care îi cheltuiesc pe la primarii şi ministere, este vorba despre un om care are nevoie de o viziune, de curaj, de responsabilitate, de autoritate şi, deci, de tot sprijinul politic din lume.

Revenind la discuţia de la România în Direct, concluzia ei logică, şi oarecum firească, este că halul în care arată finanţele publice din România le obligă pe partide să se înţeleagă asupra unui specialist (apolitic sau nu), care să rămână ministru de Finanţe pe toată perioada implementării reformei ce va fi discutată în Parlament. Adică vreo cinci ani de aici înainte.

Altfel spus, Ponta ar face bine să se înţeleagă cu liberalii şi, împreună, să predea această sensibilă jucărie numită Banul Public, înapoi societăţii, căci jucăria lor se face din taxele noastre. Şi s-a cam stricat sărăcuţa.