61.279 afișări

O istorie contrafactuală a lăcomiei

 

de Moise Guran

Toate teoriile conspirației încep cu faptul că băncile împrumută bani care nu există și se termină, de regulă, cu faptul că banii luați pe credit n-ar mai trebui dați înapoi căci ei, dacă nu au existat, atunci întreg creditul a fost o păcăleală. Aceste teorii se bazează pe percepția, parțial greșită, că rostul unei bănci ar fi să atragă depozite pentru a putea da credite (din care își face profitul), când de fapt, lucrurile stau cumva pe dos… o bancă împrumută inițial, ceea ce îi dă dreptul de a atrage depozite. Altfel spus, da, este adevărat, atunci când dă un credit, o bancă creează masă monetară, căci, pe total, ea poate plasa în credite mai mulți bani decât poate atrage din depozite. Normele prudențiale sunt diferite de la o țară la alta, iar, dacă nu mă înșală memoria, la noi raportul dintre depozite și credite este de 140%.

Altfel spus, atunci când Ionescu merge la bancă și cere 140 de lei, 100 de lei provin din depozitele unui Popescu, iar 40 de lei din altă sursă, de regulă din bani atrași. Deci, împrumutați. Deci, pe total, sistemul lucrează cu mai mulți bani decât există. Deci este, trebuie să fie, o păcăleală, un complot al bancherilor, al evreilor, care vor să conducă lumea făcând din noi niște sclavi! Reeevoluțieee!!

De fapt, banii aceia, care într- adevăr nu există, sunt creați scriptic de cineva, de altcineva decât Banca ce îi dă lui Ionescu. Sunt creați sub formă de creanță (datorie) potențială de Banca Națională. Sunt doar cifre într-un calculator? Da și nu. Acei bani reprezintă, de fapt, munca viitoare a lui Ionescu, cel care se împrumută și  care va munci și va creea plusvaloarea cu care va plăti creditul. Altfel spus, chiar Ionescu este creatorul banilor care nu există la momentul creditului. Ei iau naștere, de fapt, în baza promisiunii sale că va da banii înapoi cu dobândă.

Dacă Ionescu își va plăti creditul la timp, masa monetară va crește, dar pentru ca Ionescu să poată plăti creditul, el trebuie întâi să îl ia, ceea ce creează masa monetară în anticipație.monetary_vs_fiscal_-_features BNR, gestionarul bălții cu bani care se numește masa monetară, creează într-adevăr într-un calculator banii care nu există, printr-un credit acordat băncii care l-a împrumutat pe Ionescu.

Profitul băncii comerciale vine din diferența mică dintre dobânda la care se împrumută pe termen scurt și dobânda mai mare, la care plasează banii pe termen lung. BNR trebuie să aibă o acoperire pentru masa monetară creată, altfel spus, cu banii creați prin trei clickuri pe un calculator se pot întâmpla doar două lucruri – ori BNR primește creditul înapoi și închide masa monetară, anulând-o, ori, dacă nu, trebuie să o tipărească. Adică să o facă bani fizici, care intră în circulație. Dacă valoarea muncii lui Ionescu acoperă valoarea banilor noi intrați în circulație, piața este în echilibru. Dacă sunt diferențe, atunci fie produsului (rezultatul muncii) îi va scădea valoarea, fie banilor emiși le va scădea valoarea până la obținerea echilibrului.

Este un sistem ceva mai complex de vase comunicante, ce tind către un echilibru.

Desigur, plusvaloarea poate veni și din altceva decât din munca lui Ionescu. De exemplu, poate veni din lăcomia lui. Vă propun să nu facem din acest cuvânt, lăcomie, ceva atât de îngrozitor precum sună, ci să îl analizăm ca pe un mecanism psihologic inevitabil firii umane, căci și lăcomia vine tot din dorința de progres. Atâta doar că este un fel de efect secundar al acesteia, este tot un mod de reacție a creierului în fața unei aparente oportunități, dar unul care, desigur, trebuie atent gestionat. Să știți că speculatorii profesioniști sunt, în primul rând, antrenați să-și gestioneze lăcomia. Ei spun de multe ori  – acum e timpul să te lăcomești. În alte situații spun – m-am lacomit și am pierdut. Flerul lor, uneori și știința, este cea care îi face pe speculatori să facă practic bani mișcând alți bani. Iar ofițerul de credit nu este în niciun caz un speculator profesionist. Este doar un agent de vânzări. El vinde un așa-numit produs bancar – creditul, ca orice vânzător, el îți stimulează lăcomia la fel cum hipermarchetul îți difuzează arome de mâncare în aer, dar tu nu cumperi cârnați… tu faci un contract pentru viitorul tău, pentru munca ta pe următorii 25-30 de ani, pe care o dai în avans. De aceea, nu prețul trebuie să prevaleze, de aceea vă spun mereu că cel mai bun credit este cel pe care nu l-ai făcut niciodată.

Acum să ne întoarcem, însă, la Ionescu, care a luat 140 RON credit, pentru că vrea neapărat, dar neapărat, să își cumpere atunci locuința mult visată. Dorința lui este speculată de un constructor care vinde locuința respectivă la un preț mai mare decât acum un an, să zicem. Ionescu are impresia că nu are de ales, că nu este o opțiune să mai aștepte, de exemplu, încă un an în care să mai strângă bani, și, pe de-o parte, are și el dreptatea lui – într-un an de zile s-ar putea ca prețul locuinței să crească mai mult decât poate el strânge suplimentar. Pe de altă parte, fixația lui Ionescu pentru locuința de 140 RON, este cea care alimentează creșterea prețului până la un nivel la care, în mod inevitabil, nici Ionescu, nici altcineva nu-l va mai putea plăti. Bun! Acum, hai să presupunem că suntem în anul de grație 2008, an în care Ionescu vrea nu 140 RON, ci 140.000 de CHF, dar că, printr-un miracol, Ionescu se hotărăște să nu facă acest credit și să nu cumpere locuința la prețul, evident speculativ, cerut de dezvoltator.

Extrapolând prezumtiva înțelepciune a lui Ionescu la nivelul întregii piețe, rezultă că un astfel de comportament ar fi făcut ca prețul să scadă, sau cel puțin să nu mai crească, iar Ionescu ar fi folosit acest an pentru a mai pune niște bani deoparte. Desigur ar fi fost un an de frustrări, un an în care Ionescu nu și-ar fi văzut împlinită dorința de a avea locuința visată, ba chiar s-ar mai fi abținut și de la alte cheltuieli ca să mai strângă niște bani și să se împrumute mai puțin.

Acum, să ne întoarcem la noțiune abstractă de Masă Monetară și să ne-o imaginăm ca fiind totalitatea banilor, dar și a datoriilor pe care le au la un moment dat Ionescu, Popescu și toți ceilalți membri ai unei națiuni. Așa cum am înțeles din primele paragrafe, această masă monetară nu se referă doar la banii care există, ci reprezintă și o anticipare a banilor care vor fi creați prin diferite mecanisme. În momentul în care Ionescu nu-și mai poate plăti creditul, atunci pe piață există o masă monetară creată, dar inexistentă. Un credit prost reprezintă o defecțiune în sistem. Așa s-a întâmplat în SUA cu creditele subprime, dar și în România cu banii creați din supraevaluarea ipotecilor. Defecțiunea în sistem trebuie și ea, de asemenea, corectată printr-o restrângere, printr-o rescriere, inclusiv a masei monetare. Ca intermediar între ceea ce există și ceea ce urmează să existe, băncile sunt nevoite să facă și ele, într-un fel sau altul, corecții. O gaură venită de la Ionescu trebuie acoperită întotdeauna, fie de Popescu, fie de altcineva. Atunci când există 1 milion de găuri, cauzate de un milion de Ionești, sistemul își rezolvă problemele fie prin rescrierea unor valori, fie prin împovărarea altor oameni. Altfel spus, munca altora este folosită pentru echilibrarea masei monetare creată de Ionescu. Acei alții, fie vor plăti dobânzi mai mari, fie vor plăti taxe mai mari, fie vor plăti prețuri mai mari.

Problema este că un astfel de cerc vicios este și foarte greu de spart, iar o criză atrage aproape întotdeauna o altă criză. Suntem oameni, nu mașini, reacționăm după emoții, nu după relații aritmetice și rareori o criză monetară nu devine și economică, iar apoi socială.

O altă perlă din filozofia speculatorilor spune că pierderea întotdeauna se marchează. Adică, dacă ai făcut o prostie strângi din dinți, accepți faptul că ai greșit și mergi mai departe. Altfel, riști să persiști în greșeala respectivă și să o amplifici.

Crizele monetară se manifestă de regulă pe tăcute. Specialiștii văd distorsiunile și, de multe ori, speră în corectarea de la sine a sistemului. Criza este, de fapt, un mecanism de repunere în funcțiune a sistemului monetar, dar se numește așa doar atunci când află toată lumea de ea. Distorsiunile apar treptat, înainte de ceea ce numim criză. Crizele sunt, de fapt, soluții, mai bune sau mai proaste, dar nu sunt cauze.

Pentru a înțelege cauzele, haideți să ne amintim faptul că totul a pornit de la dorința foarte mare a lui Ionescu de a-și cumpăra neapărat, dar neapărat, în anul 2008, o locuință pe care el o considera potrivită. Dacă ar mai fi așteptat încă un an, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Dar nu avea de unde să știe. Desigur înainte de Ionescu au mai existat alți zeci sau sute de mii de Ionești care, în 2007, și-au dorit neapărat, dar neapărat, locuința pe care nu și-o permiteau, alți zeci și sute de mii care, în 2006, au făcut același lucru și tot la fel, mergând înapoi în timp, sistemul a acumulat un bulgăre de dorințe, frustrări și nevoi neapărate, bulgăre care în mod inevitabil devenea prea mare ca să nu se spargă mai devreme sau mai târziu. Cauza o reprezintă, de fapt, acel neapărat, în fapt o percepție subiectivă, efectul secundar al dorinței de progres a lui Ionescu. Mai zic o dată, deși mulți au spus că s-au simțit jigniți, acest mecanism se numește lăcomie, iar neapărat este justificarea lui.

Pentru a nu avea impresia că bat câmpii cu acest model de vulgarizare a mecanismelor monetariste, aș vrea să vă spun că în 2008 erau 4,5 milioane de români care contractaseră un credit ipotecar, 60 la sută dintre ei îl contractaseră în valută, iar jumătate dintre aceștia îl contractaseră în franci elvețieni. Dacă nu am fi avut deloc credite ipotecare, probabil nu am fi avut nici construcții, deci creditele ipotecare trebuiau date. Ele stimulează economia, crează deci progres și aceasta este justificarea mecanismului pe care teoriile conspiraționiste o consideră înșelătoria băncilor centrale. Ceea ce nu justifică însă și extrema.

Desigur, realitatea anului 2008 e mai complicată, la noi criza a fost parțial importată pe filiera băncilor mamă, adică foarte probabil criza finanțării s-ar fi produs oricum în 2009. Un singur lucru nu s-ar fi întâmplat, însă. Nu am fi ajuns, în anii care au urmat, ca 25 la sută din totalul creditelor acordate să nu mai poate fi rambursate. Ar fi fost doar o sincopă de finanțare, ar fi durat mai puțin și, categoric, ar fi durut mai puțin.

Am încercat doar să vă demonstrez necesitatea crizelor ca mecanisme de corecție a sistemului atunci când în matricea monetară apare o eroare. Există desigur și o vină colectivă a sistemului, dar cred că după acest material ați înțeles și partea lui Ionescu de vină.

Haideți să înțelegem că, dacă în 2008 nu ar fi intervenit criza creată, acumulat, în câțiva ani de sute de mii de oameni, alte sute de mii care atunci nu au luat credit nu și-ar fi permis nici astăzi o locuință, căci prețurile acestora ar fi continuat să crească. Altfel spus, sute de mii de Georgești, cumpără azi o locuință fericiți că această criză a redus prețurile la jumătate, tocmai pentru că mecanismul s-a corectat.

E ca în Matrix. Pentru că eroarea este umană, crizele devin inevitabile. Revedeți finalul primului Matrix… cu firea umană imperfectă.

Acum, trebuie să înțelegeți că explicația mea este extrem de simplificată. România are o economie deschisă, vulnerabilă la tot felul de șocuri externe, are conducători slabi și de caracter, dar și de pregătire, care nu înțeleg întotdeauna aceste mecanisme. Nu spun că bancherii nu le înțeleg, dar, desigur, le înțeleg bancherii de top, nu ofițerii de credit, le înțeleg cei de la Banca Națională și un număr destul de restrâns de jurnaliști.

Tot ce poate face societatea prin liderii săi este anticiparea și o mai bună gestionare a crizelor, căci ele sunt inevitabile și vor mai veni. Tot ce poate face Ionescu este să-și gestioneze mai atent dorințele, căci ele îl ridică, dar tot ele îl pot și trânti.

P.S. Îmi cer scuze de la cetățenii cu numele Ionescu. Am ales acest nume pentru a trimite un tip de mesaj unui coleg de breaslă ce are obiceiul de a-l folosi mai des pe post de exemplu.